Cu ajutorul unei metode revoluţionare, Mihai Neşu, fotbalistul ţintuit de patru ani în scaunul cu rotile, îşi poate împlini visul.
Timpul, cel despre care bătrânii spun că le vindecă pe toate, a trecut greu şi apăsat. Acum 14 ani, pe gazonul stadionului Steaua, păşea un tânăr firav şi cu părul bălai. Era un puşti uscăţiv, blond, despre care puteai să juri că vine din nordul Europei. Dar nu, băiatul sosea de la Oradea, “casa” marelui Emeric Ienei. Mihăiţă, aşa cum îl alintau cei dragi, visa să calce “pe culmi de glorii, spre noi victorii”, aşa cum făceau “viteziştii” lui nea Imi la mijlocul anilor ’80. El, fiul reputatului arbitru Mircea Neşu, făcea pasul de la tineretul Stelei la prima echipă. Timid şi molcom, ca un ardelean care se respectă, micul blond nu a dat cu piciorul şansei pe care a primit-o. A băgat osul, de la primul meci în Ghencea. Cu un tupeu greu de imaginat pentru un tânăr ca el, a pus capul în ghetele adversarilor.