După ce a jucat cu celebrii Hervey Keitel şi Gerard Depardieu în „Condamnat la viaţă”, filmul românesc cu cel mai mare buget din istorie, actriţa de 41 de ani ne-a lăsat s-o descoperim în alt rol reprezentativ pentru felul ei de-a fi: cel de profesoară de actorie.
Este un film care va rămâne în istorie, reecranizarea unei producţii româneşti din 1971, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, după o nuvelă de Titus Popovici, numită „Moartea lui Ipu”. Pe lângă Depardieu şi Keitel, Daniela a jucat în acest film alături de Gheorghe Visu şi Alexandru Bindea şi are amintiri superbe din perioada filmărilor, după cum avea să-mi povestească. Întâia dată o întâlnesc într-o casă veche din centrul Capitalei, unde ţine cursurile de actorie pentru copii. Într-o cameră înaltă, cu pereţi azurii, Daniela pregăteşte ora şi îi aşteaptă pe cei mici cu felii de mere şi biscuiţi. Înaltă, îmbrăcată casual, cu părul prins simplu, într-o coadă joasă, te acaparează din prima cu ochii ei verzi ce îşi schimbă nuanţele în funcţie de dispoziţie. Se machiază doar când sunt aparate foto sau spectatori prin preajmă, spune. În rest… lasă în urmă statutul de vedetă şi intră într-un alt rol. Este aproape ora cinci şi copiii care încep să sosească rup liniştea din clădire. Toţi vor atenţia Danielei, s-o îmbrăţişeze, să-i povestească ce-au mai făcut, vorbesc simultan, râd, aleargă, creează în jur o hărmălaie veselă. Daniela reuşeşte cumva, numai ea ştie cum, să-i adune şi să-i organizeze pe toţi. Înconjurată de zece puşti, în mijlocul camerei, pe un scaun, ţinând în mâna cartea cu poeziile Ninei Casian, recită povestea motanului Mi0rlau; ca pe scena de la Bulandra, este prinsă de text şi de personaje; ochii ei verzi capătă nişte lumini ciudate, ca ai unei feline. Copiii nu-şi iau privirea de la ea, îi ţine pe toţi în priză. Repetă vorbele ei, fac tot felul de jocuri, imită personajele… La finalul orei, doamna profesoară nu este nici depăşită, nici obosită de energia micuţilor, îi adoră; de multe ori ajunge la cursuri obosită după o zi lungă, dar ştie că pleacă de aici întotdeauna binedispusă, atât de mult îi place să fie în preajma elevilor ei.
Pornisem la drum crezând că voi asista la nişte cursuri de actorie, însă, aşa cum i-am spus şi Danielei, cursurile ei aduc mult cu nişte ateliere de dezvoltare personală. Îmi povesteşte că ea le explică încă de la început părinţilor că nu vrea să le inocu-leze copiilor ideea că trebuie să devină actori. Uneori, simte că are de-a face cu talente reale – asta se întâmplă rar, cam cinci copii din patruzeci au harul actoriei, spune Daniela. Pe aceşti copii îi poate îndruma către şcolile de specialitate, dacă asta îşi doresc. Restul trupei învaţă folosind tehnici actoriceşti, adică jucându-se, o mulţime de lucruri. „E adevărat că ne jucăm, spune Daniela, dar sunt urmărite nişte scopuri”. Prin orele ei vrea să-i ajute să-şi dezvolte limbajul, să-şi înfrângă timiditatea, să susţină o idee în faţa unui public… Şi Codrin, fiul ei de 14 ani, participă la cursurile de actorie. Codrin este cât mama lui de înalt, volubil şi foarte haios; la şedinţa foto s-a împrietenit repede cu echipa noastră şi s-a distrat cu camera foto. Fie a moştenit gena actoriei, fie şi-a depăşit orice timiditate mergând la cursurile de actorie.
Daniela povesteşte că există un exerciţiu prin care copiii lucrează în echipe şi inventează un scenariu, cu început, acţiune şi final. Apoi, trebuie să vadă cum rezolvă conflictul din povestea inventată. „Nu-ţi dai seama cât sunt de blocaţi la început, cât de greu este să-i deschizi şi să-şi dea voie să lucreze în imaginar. Unii copii sunt atât de mult ancoraţi în concret, încât la început sunt incapabili să se transpună într-un alt univers.” Daniela îşi aminteşte de o fetiţă foarte timidă, care a venit la ea prin septembrie. În decembrie, tatăl ei i-a arătat o înregistrare cu ea, într-un magazin, unde îşi pusese o cutie în cap, cânta şi dansa. „Tatăl mi-a spus că fata lui nu făcea niciodată aşa ceva. Şi la şcoală a început să fie mai deschisă, vorbeşte cu toată lumea. S-a schimbat în două luni, două luni de joacă aici.”
Când era mică, Daniela îşi dorea să devină fie actriţă, fie profesoară. Uitase de al doilea vis, însă iată că viaţa i-a adus această ipostază. În cei douăzeci de ani de actorie, a citit foarte multă psihologie, din pasiune în primul rând, dar şi gândindu-se că o ajută să creeze personaje veridice. Se minunează şi ea cât de mult o ajută acum aceste lecturi, nu doar în profesie, ci şi la cursuri. „Eu nu am pregătire de psiholog. Pe de altă parte, am învăţat cum să mă port cu copiii, cum să le vorbesc în aşa fel încât să-i ajut şi să le ofer un mediu în care să se simtă în siguranţă şi unde să poată înflori.” Daniela a început aceste cursuri în urmă cu patru ani. Avea de foarte multă vreme în minte această idee, însă între spectacolele de teatru şi celelalte proiecte, nu găsea niciodată timp. Într-o zi era la masă cu prietena ei Rucsandra Hurezeanu (n.r. director general Ivatherm), căreia îi povestea despre acest proiect, de care voia să se apuce în momentul în care „va ieşi la pensie”. Rucsandra i-a pus o întrebare simplă:„de ce nu le faci acum?” – şi i-a sugerat că, dacă s-ar organiza mai bine, poate ar reuşi să facă şi asta. „Din clipa aceea, spune Daniela, în şase săptămâni ţineam primul curs. Eu ştiam deja ce am de făcut, sămânţa era de mult în mintea mea, dar mi-a trebuit acest imbold. N-am găsit motiv «de ce nu». În două săptămâni am pus pe hârtie conceptul de curs, am căutat texte potrivite, am găsit spaţiu şi am trimis un e-mail tuturor contactelor mele, în care le spuneam ce vreau să fac. Feedbackul a fost că în şase săptămâni am pornit cu o grupă de adulţi şi cu o grupă de copii de 8-12 ani. Am descoperit că aveam timp şi, în plus, au fost foarte multe cereri pentru copii mai mici.” Ca să se poată ocupa şi de grupele cu cei mai mici, şi-a luat doi colaboratori, Livia Toniţă, care este criitoare de cărţi pentru copii şi a terminat secţia de păpuşi şi marionete a academiei de Tea-tru şi Film, actorul Ionuţ Alin Ionescu şi autorul de poveşti pentru copii, Leon Magdan. De ceva vreme, organizează şi tabere cu diverse tematici, dar unul dintre cele mai frumoase evenimente de care s-a ocupat împreună cu micii ei elevi a fost spectacolul „Crăciunul jucăriilor”, în decembrie anul trecut, la teatrul Excelsior. Un spectacol profesionist,nici vorbă de o simplă serbare! Copiii au fost extraordinari, spune Daniela, care a expe-rimentat cu această ocazie şi rolul de project manager, după care a început să studieze mangement cultural şi planificare strategică.
Îmi vorbeşte despre proiectele ei de la teatru, care nu sunt puţine în sezonul următor. Joacă la Bulandra în „O scrisoare pierdută” şi „Mamouret”; recent, a început repetiţiile cu Gigi Căciuleanu, pentru un spectacol de teatru-balet, pe teme shakespeariene. Pe 14 martie, a avut premiera superproducţia „Condamnat la viaţă”, în regia lui Bogdan Dreyer, cel mai scump film românesc făcut vreodată, cu Gerard Depardieu şi Harvey Keitel în roluri principale. Acest film a fost o experienţă extraordinară pentru Daniela. Ea este soţia doctorului, o femeie submisivă şi fricoa-să, supusă soţului. „E o situaţie de viaţă şi de moarte, iar personajul meu este îm-pietrit de frică, panicat. A fost incredibilă întâlnirea cu Depardieu şi Keitel, cel mai mare cadou pe care a putut să mi-l ofe-re filmul, până acum, în viaţa mea. Sunt doi actori total diferiţi ca structură”. Keitel este foarte analitic şi construieşte mental personajul, în cele mai mici detalii; la polul opus, Depardieu merge pe ins-tinct, este foarte viu şi reacţionează la tot ce se întâmplă pe platou. Am avut foarte multe de învăţat de la amândoi, spune Da-niela, care s-a simţit ca la un workshop de actorie în cele două săptămâni de filmări.
Se simte împlinită ca actriţă de teatru şi îşi doreşte ca şi palmaresul ei cinematografic să se îmbogăţească cu proiecte de anvergură. „Mulţi regizori, spune ea, te încadrează într-un tipar din care greu te mai scot: de femeie frumoasă, pe care trebuie s-o distribuie în rol de femeie frumoasă. Andrei Şerban, de exemplu, care n-a trăit în România, m-a văzut doar la casting şi m-a perceput ca pe o actriţă de forţă. N-a contat nicio clipă că, timp de 20 de ani, am jucat doar frumoase. M-a luat pentru ce eram atunci, am avut şansa că m-a văzut fără bagajul de imagine. Poate că de acum înainte, după ce frumuseţea aceea evidentă a mai pălit, o să pot să joc şi eu roluri de femeie normală.” Daniela îşi aminteşte că, atunci când juca cu Luminiţa Gheorghiu la Bulandra, aceasta i-a spus la un moment dat: „Lasă, treci tu de 40 de ani, n-o să mai fii aşa frumoasă şi o să vezi că o să ai şi mai multe roluri.”
O amuză ideea asta, deşi e convinsă că aşa va fi. Următorul rol al Danielei? Probabil, acela de femeie şi actriţă împlinită, pe toate planurile.