Tudor Chirilă, întrebări fundamentale

12.10.2013, 05:00.

Chiar crezi că să renunţi la tot ce te face să tremuri te poate face fericit?
Din păcate, da. Niciun tremur nu aduce doar fericire. Şi atunci renunţarea e adevărata libertate. Libertatea se manifestă de fapt mult mai bine în autoconstrângere. Eu cred că cei de pe muntele Athos, care au renunţat la tot şi care stau acolo şi se roagă, sunt mai liberi decât noi. Pentru că ei nu au nevoie de ni-
mic altceva. Şi pentru că ei nu-şi pun întrebări decât în raport cu Dumnezeu. S-au oferit. Noi nu ne oferim. Noi suntem prea orgolioşi şi egoişti ca să ne oferim. Noi luăm. Cultura şi civilizaţia europeană ne învaţă să luăm. Şi să civilizăm. Dar cu ce drept? De ce noi să civilizăm şi de ce noi n-am fi civilizaţi? Europa-i atât de orgolioasă, încât crede că ea-i leagănul civilizaţiei.

Tu reuşeşti să nu-ţi pui foarte multe întrebări, să trăieşti pur şi simplu?
Nu, dar încerc să mă educ în sensul ăsta.

Cum?
Nu ştiu, scriind un cântec ca ăsta, gândindu-mă că, dacă am scris cântecul ăsta, poate că o să trăiesc uşor-uşor, în sensul lui. În diferite feluri. Ideea e că trebuie să fii conştient de lucrul pe care l-ai scris ca să poţi să-l aplici. Uite, acum, după ce o să pleci tu, poate că o să mă duc să mă plimb douăzeci de minute, fără să mă gândesc la nimic. Probabil că n-o s-o fac, dar ar trebui s-o fac. Şi a fost o zi lungă pentru mine, m-am trezit la ora şapte, poate că ar fi momentul să iau o pauză.

Spuneai într-un eseu că iubirea într-un cuplu începe cu întrebări simple, pe care le rostim, şi sfârşeşte cu întrebări la fel de simple, pe care nu le punem niciodată. Crezi că fericirea într-o relaţie depinde de întrebările pe care ni le punem?
Da, uneori nu pui o întrebare care te-ar ajuta să funcţionezi mai bine de teamă că ai putea fi interpretat complet greşit. N-o să putem pune niciodată toate întrebările. N-o să putem fi niciodată apropiaţi sută la sută de omul lângă care trăim.

În timp ce Adriana Bahmuțeanu se judecă cu Honorius, fiul cel mare al lui Prigoană, Maximus, băiatul ei de 17 ani, a depus o cerere neașteptată în instanță. Incredibil ce vrea adolescentul!

Recomandarea zilei

Şi crezi că ăsta e un lucru negativ? Faptul că nu-l poţi cunoaşte pe cel de lângă tine în totalitate?
Depinde ce-ţi doresti de la omul cu care trăieşti. Şi ce aşteptări ai. Tu, la vârsta ta, aştepţi probabil lucruri diferite decât cele pe care le vei aştepta la treizeci de ani.

Am împlinit douăzeci şi opt.
Arăţi mult mai tânără, de cel mult douăzeci şi doi de ani.

Scandalul amoros al anului 2025. A înșelat-o pe toată durata căsniciei! 'Ceea ce am trăit a fost o batjocură totală'. Totul s-a aflat acum!

Recomandarea zilei

Ce-ţi provoacă bucurie?
Când sunt pe scenă sunt foarte bucuros. Şi când simt că cineva are ceva de învăţat de la mine. Că pot învăţa ceva pe cineva. Pentru că şi mie-mi place să-nvăţ de la oameni.

Nu crezi că, punând prea multe
întrebări, rişti să elimini misterul, care poate fi benefic într-o relaţie?
Eu totuşi cred că întrebările fundamentale trebuie puse.

Care sunt întrebările fundamentale?
Sunt cele pe care, dacă le pui, răspunsul la ele ar trebui să-ţi arate dacă eşti pe drumul cel bun. Şi, câteodată, nu le punem pentru că e mai călduţ aşa. Pentru că nu vrem să-l rănim pe cel de lângă noi. Poate că o femeie ar vrea să mă întrebe: poţi să faci asta pentru mine? Şi poate că n-o să mă întrebe niciodată. Iar eu, care sunt un individ nu tot timpul prezent, nu-nţeleg că poate ar trebui să fac asta pentru ea.
Nu sunt un tip care trăieşte tot timpul în prezent. Şi asta poate să îi afecteze pe cei din jur. Şi atunci, sunt întrebări pe care trebuie să le pui. Sunt o mie de întrebări pe care le poţi pune într-o relaţie, ca să funcţioneze. Şi asta e valabil nu doar în cazul legăturilor de iubire, ci şi al prie- teniilor. Mie mi s-a întâmplat chestia asta cu unul dintre prietenii mei buni. Am evitat o perioadă să vorbesc cu el despre nişte lucruri care ştiam că or să-l doară, dar în final i le-am spus. Şi-a meritat. M-a ajutat pe mine să fiu ok. Mi-am făcut datoria de prieten. Şi eu m-am schimbat destul de mult în ultimii ani, prin prisma lucrurilor pe care mi le-au reproşat oamenii într-un mod foarte sincer. În special când reproşurile sau sugestiile au venit de la oameni mai echilibraţi decât mine.

Ţie ce-ţi reproşezi cel mai des?
Un fel de idealizare a vieţii şi incapacitatea de a lua decizii mai repede. Şi superficialitatea în analizarea unor anumite situaţii de viaţă.

Vorbeşti mereu despre speranţă, despre importanţa de a nu o pierde. Ce speranţă nu te-a părăsit niciodată?
Speranţa de a putea comunica ceea ce fac, în meseria mea, unui număr cât mai mare de oameni. Am speranţa asta. Sper ca numărul să crească. Şi speranţa că vom putea face o muzică la care să plece urechea şi oameni din afara ţării. Şi încercăm să rupem în două radiouri care nu vor să ne difuzeze.

Spune-mi o speranţă pe care ai pierdut-o pe drum.
Nu mi-am pierdut speranţe mari, poate şi pentru că fac o meserie care e pe termen lung şi în care lucrurile nu sunt încheiate până mori. Vezi cazul lui Anthony Hopkins, care a devenit celebru în toată lumea abia pe la cincizeci şi ceva de ani. Sau cazul lui Marcel Iureş, care a jucat roluri în afara ţării abia la patruzeci şi opt de ani.

Ce te întristează cel mai mult?
Inapetenţa din ce în ce mai frecventă şi generalizată a oamenilor pentru frumos.

De ce ţi-e frică cel mai tare?
De blazare. Şi de şablonare. De faptul că, până la urmă, voi pierde şi voi renunţa. Sunt momente în care mă gândesc ce rost mai are să facem muzica asta dacă e atât de greu. Şi de ce. Ar fi mult mai simplu să compunem ceva mai comercial. Nu întotdeauna e o alegere bună să urmezi drumul mai greu. Şi eu cred că viaţa e nedreaptă şi nu vei primi întotdeauna ceea ce speri. Nu cred în povestea aia cu „cei din urmă vor fi cei dintâi“.

Eşti nostalgic? În ce măsură te regăseşti în starea asta?
Nostalgia trebuie şi ea dresată. Dacă m-aş duce în fiecare zi să muncesc în fabrică la Apaca, ar fi greu să am nostalgii. Dar dacă intru în parcul copilăriei mele sau dacă mă întâlnesc cu un prieten din liceu, lucrurile se schimbă. Cred că dimensiunea nostalgiei este direct proporţională cu întâlnirile care o pot declanşa. Mi se întâmplă să merg pe strada Berthelot, în zona clădirii Radio, şi să încep să plâng.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro