Ruxandra Donose, soprană: „Avem nevoie de romantism. De trăiri intense”

Printre cele mai renumite voci ale generației sale, Ruxandra Donose a atras  aprecierea publicului și a criticii de specialitate pe scenele celor mai mari săli de concerte.

O puteți vedea pe 2 septembrie la Sala Mare a Palatului , în opera „Oedip” de George Enescu, în formă concertantă, sub bagheta noului director artistic al Festivalului „George Enescu”, Vladimir Jurowski, dirijând Filarmonica din Londra, alături de Corul Filarmonicii din București și împreună cu reputați colegi de pe scenă lirică internațională.

Cum a fost colaborarea cu Vladimir Jurowski și Iosif Prunner? 
Cu Vladimir Jurowski am lucrat de mai multe ori, atât în producții de operă, ca de exemplu „Cenușăreasa” la Festivalul de la  Glyndebourne, cât și în concerte vocal simfonice, care se pot asculta pe diverse CD-uri, cu London Philarmonic Orchestra. Am o mare admirație pentru acest muzician profund, complex, interesat pentru a descoperi muzici care nu aparțin neapărat „trendului”, dar și abordând cu curiozitate și prospețime orice piesă din repertoriul clasic și arhicunoscut. Este un muzician, dar și un om pătrunzător, preocupat de filozofie și de esență umană. A fost de fiecare dată o mare plăcere să lucrez cu el. Iosif Prunner este minunatul dirijor al corului Filarmonicii din București, un muzician fin, pe care îl cunosc din studenție. întâlnirea dintre acești doi dirijori și asamblurile excepționale pe care le conduc este pentru mine un prilej de bucurie.

Tu ai succes în egală măsură și în Europa, și peste ocean. Care este diferența de public și de abordare și cum ai reușit să obții ovații pe ambele continente?
Publicul de peste ocean, atât cel din America de Nord și de Sud, dar și din Asia, este un public mai… „tânăr”, spontan, curios, plin de respect, dar și având prospețimea unui public care nu este adânc înrădăcinat în tradițiile scenei lirice. Mă bucură și mă stimulează de multe ori interesul lor, și reacțiile lor directe, nefiltrate, aproape ca la cinema. Publicul european poartă parcă pe umeri întreaga creație de opera, de la începuturile ei din Italia, cu Monteverdi din anii 1600, și până azi trecând prin Händel, Mozart, Bellini, Verdi, Strauss, Wagner, Stravinski, Britten…. Toți acești mari compozitori de opera, ca și mulți alții pe care nu i-am menționat, au trăit și au creat aici în Europa. Scenele și teatrele lirice, de la baroc și romantism și până azi au „crescut” un public care prin esență cunoaște și simte. Spectatorul european este un spectactor avizat. Cum faci să te afirmi în fața tuturor acestor audiențe? Răspunsul este destul de simplu și evident… profesionalism, calitate, dăruire artistică și scenică, sinceritate. Toată lumea, absolut toată lumea apreciază asta.

Care este partea mai puțin cunoscută a muncii tale?  
Aș zice că sunt multe aspecte pe care lumea nu le cunoaște… de la singurătatea camerelor de hotel, la „alergatul” după ținutele de concert sau dietele pe care le ții pentru a încape în ele, haha, sau chiar… răspunsul la întrebări din interviuri. Ele toate sunt parte din această muncă.

Cred că orice soprană lucrează nu doar cu vocea, dar și cu emoția. în cazul tău cum se împletesc cele două?
Împletirea celor două este însăși esența cântului. Un cânt fără emoție nu are nici un rost. Emoția fără cânt se află poate în public, dar nu pe scenă. Un cântăreț profesionist este și un actor. Prin urmare, scopul și realizarea lui este în aceea de a trasmite emoție. Emoția proprie trebuie eventual stăpânită pentru că ea îți poate submina capacitatea de a o transmite ascultătorilor. La ce ne folosește un actor care plânge pe scenă, dacă emoția lui nu ne pătrunde și pe noi cei din sală? Fiind pe scenă trebuie să transmitem, să comunicăm, să mișcăm pe cei care ne acordă încrederea de a se află în public. Facem asta prin intermediul instrumentului nostru, în cazul meu vocea, și pentru asta eu trebuie să-mi stăpânesc vocea, din punct de vedere tehnic, cât mai bine. Personal sunt însă de părere că un orator care se bâlbâie îți poate transmite totuși niște idei mărețe, în vreme ce altul care vorbește perfect și lustruit, poate spune vorbe goale și reci. În final, spiritul, dorința de comunicare, sinceritatea trăirii sunt cele care ajung la public și îl mișcă. Atunci se crează emoția adevărată, care îi cuprinde deopotrivă pe artist și spectator.

Înainte de cânta operă, ai studiat mulți ani pianul și ești născută într-o familie de muzicieni. Cum a fost copilăria ta?
Am avut o copilărie frumoasă, cu mulți dragi prieteni și cu niște părinți care au făcut totul pentru educația mea. Totuși, asta a implicat ore și ore de studiu, și conștiința că nu ajungi niciodată la performanțe ieșite din comun fără eforturi ieșite din comun. Da, în timp ce eu studiam la pian, alți copii se jucau pe stradă. Pe de altă parte, însă, atunci când în tine se află un izvor care trebuie să curgă, o floare care trebuie să crească și un adevăr care trebuie să se nască, nici un efort nu este prea mare, mai precis, efortul e o necesitate căreia i te supui.

Tu ești româncă, dar soțul tău este german și locuiți la Viena, capitala muzicii clasice. Ai concerte/ turnee peste tot în lume. Cum te împarți între toate aceste locuri și roluri? 
Răspunsul este… cu multă grijă (râde). Nu este un răspuns superficial. Este unul real. Fiecare pas , în orice direcție, necesită echilibru, grijă, măsură, efort, atenție și dăruire. Pasiune și iubire. Pentru tot ceea ce faci.

De ce avem nevoie de operă, ce are opera diferit față de orice altă artă? 
E simplu. Toți avem nevoie de romantism. De trăiri intense. De piele de găină. Să plângem și să râdem, eventual chiar în același timp. Să simțim că ceva mai presus de noi ne poartă și ne fericeste. Un spectacol care unește muzica cu teatru, cu lumini, cu balet, cu instrumente, voci și magie…mie mi se pare că toți avem nevoie de operă. Și nu, nu trebuie să cunoști, trebuie doar să vrei să descoperi ceva, fără prejudecăți.

Dacă ne-am putea teleporta diseară într-una dintre marile săli de operă ale lumii, unde ne-ai recomanda să fim? 
La Festivalul de la Salzburg, Traviata de Verdi cu Anna Netrebko și Rolando Villazon, o producție senzațională din anul 2005. Dacă e vorba de teleportat, mai contează anul ? (râde) Și, de fapt, nu e nevoie de teleportat, YouTube oferă spectacolul în întregime. Apropo, este o ocazie perfectă pentru o primă întâlnire cu opera, la toate vârstele.

Citește și alte interviuri cu femei care și-au construit cariera în muzica clasică în numărul de septembrie al revistei UNICA!