La 72 de ani, Viorela Filip dezvăluie secretul relației cu soțul ei: “Orice căsnicie devine, în timp, un parteneriat elegant” / Exclusiv

Cântăreața Viorela Filip își deschide sufletul într-un interviu în care ne face martorii unei vieți de poveste, în care aflăm că timpul nu videcă răni, iar secretul unei relații de durată este… tăcerea.

De ziua ei, la 72 de ani, Viorela Filip ne-a dezvăluit, într-un interviu exclusiv pentru UNICA.RO, cum s-a apucat de muzică și cine a determinat-o să facă acest pas. Recunoaște că la școală era voluntară și colerică, dar, după ani de zile, ca profesoară, mereu s-a considerat sora mai mare a elevilor ei. De ziua ei, celebra cântăreața ne povestește despre prima iubire, despre secretul unei căsnicii de 30 de ani și ne spune de ce nu se ceartă niciodată cu soțul ei, Cristian Bârlădeanu. Viorela Filip își amintește cum a fugit în prima zi din clasa I-a de la școală pentru că deja știa materia, cum s-a ‘înțărcat singură cu bere și a crăpat capacul de la landou și cum a dat Australia pe Giurgiu.

Viorela Filip împlinește 72 de ani și dezvăluie secretele din spatele vieții de artist

Ce-ți plăcea să faci când erai copil?

Eeei, dar ce n-am făcut în copilăria mea?! Spre exemplu, la venerabila vârstă de 7 luni, m-am înțărcat cu… bere. Știu de la mama mea, Elena Filip, care lucra la Dispensarul din Vasile Roaită (așa cum se numea, atunci, Eforie Sud.) Mama era absolventă a Institutului de Ocrotire și Medicină, creat și finanțat de însăși Regina Elena, mama Regelui Mihai l. Regina venea mereu la Institut cu fel de fel de daruri și de bunătăți și imediat cum intra, întreba: „unde este fata aceea, micuță, cu ochi albaștri?”.

Dar să revin la noiembrie 1951. Era o zi superbă, eu eram în landou. Colegii mamei au întrebat-o daca merg cu ei la o bere. Mama a zis da. Ea cu „odorul”, cu crocodila de mine în cărucior, ei pe lângă ea, au ajuns la o terasă. Soare, frumos, alune, bere. Mama a cerut un „țap” nu o halbă, că era micuță, 1,46m și 40 de Kg cu tot cu haine. Eu, „ochiu și timpanu „, de mică, am văzut că mama bea ceva, drept care am început să cer, cu mânuțele, și cu multe acute pe secundă, ce bea mama.

Și ai primit până la urmă?

Mama s-a codit, dar unul dintre colegi i-a zis să încerce.”Țapul” mai avea în el cam vreo două degete de bere, eu l-am apucat, cu hotărâre, și „dă-i și luptă, luptă și dă-i”. Nu i-am mai dat drumul până când nu am baut toată berea. Ei leșinaseră de râs, iar eu eram cea mai fericită de pe pământ. Am chițăit pe toate tonurile cu putință, și am bătut în capacul landoului până l-am fisurat. Sigur că nu s-a mai înțeles om cu persoană de scăndălăul pe care îl făceam eu.

Viorela Filip, o altfel de copilărie: ”Pe la 5 ani știam să scriu și să citesc”

Când am mai crescut, mâncam ceapă, cu tot cu pământ, din grădină. Îmi curgeau șiroaie de lacrimi, ziceam:” uuuuf, iute, iute!”, dar nu mă lăsam. Pe la 4 ani am început să cânt cântecul „De la primărie-n sus”, dar numai de după ușă. Pe la 5 ani știam să scriu și să citesc, apoi am început să învăț să cânt la vioară.

”Nu mă omoram de dragul ei, dar am studiat vioară 12 ani”

Tatăl meu, scriitorul Stelian Filip, în afară de Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universitătii București, urmase și trei ani de Conservator, la vioară. Cânta foarte frumos și bine la vioară dar și la multe alte instrumente. Așadar, am început vioara, pe o vioriță sfert, că eram micuță. De la vioară mi se trage și prenumele, să știți. Nu ma omoram de dragul ei, dar am studiat vioară 12 ani. La 6 ani și jumătate am dat examen , la liceul de muzică „Dinu Lipatti”. Pe scurt, am luat 10 pe linie, dar am fost catalogata ca ‘Viorela Filip, media 10, reușită fără loc, origine socială nesănătoasă, că bunicul patern fusese, o vreme, jandarm și tata intelectual.

Unde mergeai în vacanțe?

Când am început școala, o parte din vacanța mare mi-o petreceam la bunica maternă, Fănița, o sârboaică frumoasă si subțire ca o trestie, după nouă nașteri. Acolo era raiul meu. Mă cocoțam prin caiși, prin vișini, cireși, meri dulci, în duzi ca să adun frunze pentru viermii de mătase pe care bunica îi creștea în pod. Am căzut și de pe casă, printre crengile unui cais, că de, voiam să iau, din vârf, caisa cea mai coaptă.

Când ploua, șanțurile se umpleau cu apă, iar eu porneam, desculță, prin șanțuri pline cu cioburi, sârme,cutii, cuie, pâna la capul satului, și mă întorceam prin șanțul de peste uliță. Veneam cu tălpile praf, mă smiorcăiam nițel, bunica mă spăla pe picioare că eram murdară ca un purcel, apoi îmi trăgea o înjurătură (de la ea știu să înjur) și îmi dadea cu gaz, sau cu cenușă. Bucuria mare era când frământa și cocea pâine în cuptor. Îmi cocea un colăcel într-o căniță din tablă, așa pâine nu am mai mâncat de atunci.

Viorela Filip: ”Nu mă puteam naște în vreun alt loc, mai potrivit, decât la țărmul mării”

Știu că marea este viața ta.

Da. În partea a doua a vacanței mergeam, cu părinții, la mare, la căsuța de la Tuzla. Stăteam toată ziua în apă, înotam, făceam tumbe, stateam în apă, în mâini, îmi țineam respirația, sub apă, cât mai mult, mă băgam pe sub valuri. Marea este viața mea.

Nu mă puteam naște în vreun alt loc, mai potrivit, decât la țărmul mării. Aveam prietene, tata ne făcea porumb copt în țepușe de metal, în jarul de sub plită. Acolo sfărâia peștele fript, adus viu direct din bărcile pescarilor, mai furam și câte o pălărie de floarea soarelui pe drumul până la apă. Mă jucam cu Fănica, prietena mea, cu păpuși, le coseam rochițe, costumașe naționale minuscule.

”Mai târziu am zis o dată ‘DA, dar nu cui trebuia și mi-am fript 16 ani din viață”

Cand aveai nevoie de sfaturi la cine te duceai, la mama sau la tata?

Când aveam nevoie de sfaturi mergeam, întotdeuna la mama, deși ea, „generalul”, era cea care mă cam trosnea după ceafă, mai mereu. Cât îi era mânuța de mititică avea o forță, nene. Cel mai des mă atingea când mă ruga ceva, iar eu răspundeam: „NU”. Ea imi spunea să zic da, eu tot nu. Mai târziu am zis o dată „DA”, dar nu cui trebuia, și mi-am fript 16 ani din viață…

Ce-ți mai amintești din perioada școlii? Erai premiantă, mai chiuleai?

În prima zi de școală m-a dus mama. În marea aia de copii, ea îmi șoptea, la ureche: „Ține minte! Ești clasa I-a B, la Doamna învățătoare Zoe Dima!”. Parcă o aud și acum. După vreo oră s-a trezit cu mine, acasă: ‘Ce-i cu tine, drace?! ‘Păi, eu i-am spus doamnei că plec, pentru că eu știu cărțile astea, pe dinafară, că m-ai învățat tu!. Nu a zis nimic, dar când m-a luat de o aripă și m-a zburătăcit pe scări, în jos, cred că am ajuns în clasă în 15. A deschis ușa și m-a ghidonat spre locul meu. ‘Vă rog să ne iertați, doamnă învățatoare, nu se va mai repeta!. Sigur că i-a povestit tatei isprava, iar el a zis: ‘ai grijă să învețe băiețoaica asta carte! Și a avut, biata de ea…

Și mai târziu?

Clasele l-VIII, numai premiul l, la liceu mai luam și câte un premiu lll, și câte o mențiune. De chiulit nu chiuleam, nu eram tipul de persoană care să facă asta. Acum am mari regrete că n-am chiulit măcar o oră, să văd cum e, poate ar fi meritat.

Viorela Filip: ”Am fost rebelă, bătăușă pentru că tata mă învățase box”

Mai mult rebelă sau mai mult timidă?

Am fost o combinație ciudată: și rebelă, chiar caftangioaică, dar și timidă, voluntară, colerică, dar cu un suflet bun, de mai mare râsu. Așa sunt copiii născuți în Zodia PEȘTILOR. Când dau de un climat propice, se simt, vorba aceea: „ca peștele în apă…”. Când nu, intră adânc în culcușul lor de pe fundul apei și tac.

Da, am fost rebelă, bătăușă pentru că tata mă învățase box. Mergeam cu el la toate meciurile de box, știam toți boxerii, pe categorii, urlam de îmi săreau plămânii și ajungeam acasă mută. Desigur, mâncam la meciuri semințe de dovleac, dar puneam cojile într-o pungă de hârtie, dată de mama de acasă că deh, eram în tribuna oficială, nu se făcea „pentru ca să”, mă-nțelegeți. Mă băteam cu băieții, eram șefă de „clan”. Umblam cu puștimea după mine prin canale, cu lanterne, cu pelerină lucioasă, neagră, de ploaie, strânsă în cordon, ca Mata Hari. Aruncam cu briceagul când jucam jocul „țările”. Eram  mai tot timpul prin noroaie, nisip, moloz, pietroaie, lupte, urmăriri, curat băiețoi…ce vorbești domle!

Viorela Filip, despre prima iubire: ”Inima îmi bătea precum clopotul din clopotnița bisericii când îl zăream”

Când te-ai îndrăgostit prima oara?

Nu prea știam, bine, ce-seamnă asta, dar vă spun cam cum a fost și ce am simțit. Eram în clasa a zecea și la o clasă paralelă, dar aproape de clasa mea, era un băiat frumos cum nu mai văzusem niciodată: înalt, subțire, brunet cu ten alb ca laptele, umeri largi, picioare lungi, ochi de jar, chip frumos, proporționat exceptional, ca al unei statui antice lucrată de un sculptor celebru. Părea venit din altă lume, un băiat stăpân pe sine, matur pentru vârsta lui, ușor introvertit, visător. În prima pauză din zi, îl căutam imediat cu privirea. Mă bucuram, inima îmi bătea precum clopotul din clopotnița bisericii când îl zăream.

Pe loc mă linișteam că a venit la școală, că e aici, că îl pot vedea, că nu i s-a întâmplat nimic rău. În recreații venea mai mereu prin preajma mea și îmi schița un mic zâmbet timid la care eu îi răspundeam pierdută, dar mă țineam tare. Cum să îi spun mamei așa ceva?! Eu cu ea nu am vorbit, niciodată, nimic dintr-ale fetelor, femeilor.

Până la urmă ați vorbit?

Am început să vorbim. Aveam cam aceleași gânduri, ne plăcea să stăm de vorbă despre câte-n stele și în lună. Însă nici unul dintre noi nu a avut curajul să îi spună, celuilalt, ceea ce simte. Un „te iubesc” ar fi fost ca atingerea noastră de însuși Dumnezeu…cine știe cum ar fi fost?! Poate cu totul altfel. Dacă tot ceea ce am spus sunt semnele unei prime, adevărate și mari iubiri, atunci DA, m-am îndrăgostit prima oară în clasa a zecea.

”Tata cânta excepțional la vioară, la banjo, la mandolină, la caval”

Când ai decis că vrei sa faci muzica?

Am crescut, de când mă știu, cu muzică în casă. Tata cânta excepțional la vioară, la banjo, la mandolină, la caval, la fluier, la pian. Am crescut într-o atmosferă de muzică și de poezie. Mi-amintesc că de la câțiva ani tata, ca să-și dea seama dacă am sau nu ritm, mă punea să bat timpii oricărui cântec care se difuza la radio. Da, aveam ritm bun, apoi am început să cânt cu glăsciorul meu de fetiță, piesa „De la primărie-n sus”. Apoi am învățat alte cântece, cu vioara îi dădeam înainte. Am cântat în corul Casei de Cultură „Nicolae Bălcescu”, dirijat de Doamna profesoară Valeria Nica.

Viorela Filip și greutățile comunismului: ”Mi-am propus să le arăt cine e mai tare”

Am fost mereu solistă, chiar și pe scena Ateneului Român. Învățam, pe rupte, manualele de Teorie-Solfegii de la liceele cu specialitate muzicală, pentru că de la insuccesul meu de când aveam 6 ani și jumătate, când am fost la examenul de admitere în clasa întâi, iar verdictul a fost: „Viorela Filip, media 10, reușită fără loc, origine socială nesănătoasă, bunic jandarm, tată intelectual”, mi-am propus să le arăt cine e mai tare. Ei, cu sistemul lor malefic, sau eu cu talentul și educația necesare pentru a reuși să devin studentă a  Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București!?

Cum a fost când ai reușit?

Am fost născută pentru muzică. Cred că este în A.D.N.-ul meu. Acum vă voi spune ceva incredibil. Dirigintele meu, Dl. Grecu, ne cerea la ora de dirigenție să scriem pe o foaie ce facultate vrem să urmăm. Eu, invariabil scriam: Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”! Turba, pur și simplu! „Aaaaaaa, Filip, niciodată, niciodată!”. Dar, așa cum le așează Dumnezeu, am intrat la Conservator, și ai mei m-au sărbătorit pe terasa de la Cazinoul din Eforie Sud. Mai era ocupată doar o masă,  la care se aflau un domn cu o țumpilică pe cap, o doamnă tot cu țucălaș pe cap, și un copil obraznic. Îi zic Mamei: „mamă, ăl de colo e Grecu!”

Mama: „fugi daci, că ai vedenii!” Mă ridic brusc de la masa festivă și mă duc, glonț la familion. „Bună ziua, domnule diriginte! Să știți că de azi noapte, când s-au afișat listele, sunt studentă la Conservator!” El: „Aaaaaa, bravo, Filipe, eram sigur!”. Eu: „Erați sigur pe naiba! Vă doresc ca și fiul dumneavoastră să aibă parte de un diriginte care să îi reteze aripile trei ani la rând!”. Și m-am întors la ai mei.

”Dezamăgiri profesionale, dramatice, care să mă facă să renunț la muzică nu au existat”

A existat vreun moment în viața ta, poate de la vreo dezamăgire sau de la stres, să vrei să renunți?

Dezamăgiri profesionale, dramatice, care să mă facă să renunț la muzică nu au existat, decât acel moment din copilărie, expus mai sus, cu liceul „Dinu Lipatti”, iar povestea cu domnul diriginte Grecu, din liceu, abia că începuse să mă distreze, m-a îndârjit și mai tare în a-mi urma visul, menirea, vocația, rostul meu prin lumea asta.

Îți mai aduci aminte de o întâmplare haioasă de la debut?

Oooo, da, desigur! Vă voi spune acum ceva ce știe foarte puțină lume, și anume că debutul meu absolut s-a produs în țara cântecului, în Italia. Am fost invitată să cânt acolo în concertele lunii august, împreună cu  Robertino Loretti, Gilda Belante, Maddalena Ricchi, Monica și cu orchestra condusă de bateristul bulgar Bogumil Ceacarov. Am avut mare succes, cântam șlagăre ale momentului în limba italiană și câteva piese românești de folclor.

Impresarul lui Robertino m-a placut foarte mult, știa că sunt absolventă de Conservator, așa încât, la vreo săptămână după ce m-am întors în țară, am primit un plic mare, alb, cartonat, cu multe ștampile pe el. L-am deschis cu sufletul la gură. Ce credeți că era în plic?! O invitație pentru un turneu de șase luni în Australia, împreună cu celebrul Robertino Loretti. Aaaaa, păi cum să mă duc eu la capătul pământulul?! Exclus! Am refuzat politicos, dar ei mă tot sunau. Nu, nene, nu și nu! Așa că am ales să fiu profesoară de Teorie-Solfegii la Școala de Artă din Giurgiu, navetă zilnică de la Gara Progresu, 8 ani și un trimestru! Frumos, nu?

A debutat în România, în 1974, la radio: ”Mă plimbam pe hol ca un leu în cușcă”

Și debutul în România?

Debutul în România a fost în 20 nov.1974, când am dat probă în Radio cu un cântec compus special pentru mine de maestrul Aurel Giroveanu, pe versurile tatălui meu, poetul Stelian Filip, „O rază de soare”. Partea frumoasă este că aveam atâtea emoții înainte de înregistrarea piesei în Studioul 6 din Radio, încât mă plimbam pe hol ca un leu în cușcă. Mă gândeam: ‘Doamne, cu ce maestru de sunet voi lucra oare?! Hop, o văd pe hol, pe Alexandra Cepraga, cea mai bună și cea mai celebră maestră de sunet din România, și fosta mea colegă de Conservator. Ne-am îmbrățișat, iar ea mă întreabă: ‘ce faci pe aici? ‘Am treabă în Studioul 6.

O întreb și eu pe ea: ‘dar tu? Ce faci? Și zice: ‘și eu am treabă tot în studioul 6. Ne-a fost clar. Ne-am pus pe râs și am înțeles că ea va fi la pupitrul de sunet al piesei mele de debut. Cântecul a trecut la comisie, am fost „unsă”, ca să spun așa, drept interpretă care poate cânta piese la Radio din acel moment încolo. Pe fișa piesei scria: „apariție frumoasă, absolventă de Conservator, glas de mare viitor”. Cât a fost sau e de mare, apreciați voi.

Viorela Filip: ”Dacă ești slab de înger, publicul te desființează”

Cum era publicul de acum 40 de ani si cum este acum? Cu ce s-a schimbat?

Publicul rămâne public. Dacă ești slab de înger și nu ai ascendentul pregătirii muzicale, prestanței, educației de scenă, dorința de a trasmite fior, emoție, prin toată măiestria artistică acumulată, publicul te înghite, te absoarbe, te desființează. Interpretul este mesagerul între creatorul cântecului și  public. Un interpret, ca să reziste, trebuie să aibă un mental foarte puternic pentru a anihila energiile care vin spre el,  din sală. Pe scenă, interpretul se aruncă, aparent singur și de bună voie, în gura leilor.

El trebuie să-și activeze învelișul de protectie împotriva „atacurilor” energetice de orice fel, de aceea, în timpul desfășurării actului artistic el e cu Dumnezeu și Dumnezeu e cu el. Nimic nu-l poate atinge.

Viorela Filip dezvăluie secretul unui mariaj de durată: ”Orice căsnicie devine, în timp, un parteneriat elegant între doi oameni”

Ai o căsnicie frumoasă, ați împlinit 30 de ani de când sunteți împreună. Există vreun secret ca o relație să dureze atât de mult?

Orice căsnicie devine, în timp, un parteneriat elegant între doi oameni care se aseamănă întrucâtva, care au pornit la drum împreună, care se respectă, care își vorbesc frumos. Niște oameni care nu se deranjează unul pe celălalt, se ajută, se susțin reciproc pentru că, fără să vrem, preocupările ne sunt diferite. Chiar dacă și soțul meu, Cristian Bârlădeanu, este profesor ca și mine, muzician, Doctor în Muzică.

Totul mai depinde și de educația primită de cei doi, de caracter, de temperament. Tot scriind cred că am găsit un posibil secret al unei legături reușite, și acesta ar fi tăcerea. Fiecare dintre cei doi trebuie să știe când, cât și de ce să tacă.

Îți mai aduci aminte prima întâlnire cu soțul tau?

Eu venisem de puțin timp la Școala de Artă din București, ca profesoară de Canto-Muzică ușoară, și l-am întâlnit prima oară când Doamna Directoare de atunci ne-a trimis, pe amândoi, să facem parte  dintr-un juriu de specialitate la un festival care urma să țină  câteva zile. Ne-am împrietenit, iar după niște ani, eu i-am zis: „Nu vrei să ne unim salariile?” Și asta a fost.

Viorela Filip: „Acum, când funia se apropie de par, mai e timp de neînțelegeri, de certuri?!”

Când mai există neînțelegeri, cum le aplanați?

Neînțelegeri nu avem, nu provoc așa ceva pentru că nu aș știi cum să le rezolv. Poate tot prin tăcere, așa cum am mai zis. Acum, când funia se apropie de par, mai e timp de neînțelegeri, de certuri?! Nu mai avem nici timp să ne împăcăm. Plutesc atâția nori negri peste lumina inimilor noastre, încât nu mai cazul de neînțelegi cu nimeni, nu numai cu cel cu care  împarți iubirea pisicuței, reginei, Mitzi-Sisi, care pe el îl adoră „din amoare pură”, iar pe mine mă tolerează doar când este vorba despre mâncărică.

Viorela Filip, în rol de pedagog: ”M-am considerat întotdeauna o soră mai mare”

Cum este doamna profesoara Viorela Filip? Severă, înțelegătoare?

Doamna profesoară Viorela Filip s-a considerat întotdeauna o soră mai mare,  o rudă apropiată a fiecărui  cursant care i-a trecut pragul sălii de curs, în parte. Sunt un bun psiholog și un bun pedagog pentru că am, pentru această ipostază, cea de profesor, de modelator de voci, de temperamente, de destine, repet, am talent. Nu e o laudă, ci un adevăr. Eu sunt și profesor, mentor dacă vreți, dar și artist interpret. Vedeți? Nu e musai ca un cântăreț să aibă și darul, harul de a fi profesor,  și nici ca un profesor strălucit să fie interpret.

În mine le-a pus Dumnezeu pe ambele, le-a împletit frumos, cum doar el știe. Am rămas prietenă, pe viață, cu sute de foști elevi, care acum au o profesie de bază dar nu pot renunța la muzică. Le-am insuflat dragostea pentru muzică. Nico, Radu Ille, Alina Sorescu, Sorana, Radu Ghencea, Daniela Tănase, Daniela Marin – ultimii trei sunt soliști la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” – sunt doar câțiva dintre ei. Mulți, cum e Daniel Zamfir, cântă în străinătate cu mari orchestre, alții au devenit profesori de muzică, pe alții i-am îndemnat să facă licee de muzică. Sunt cel mai înțelegător și mai calm om de pe pământ.

De 40 de ani pe scenă

Ai o carieră uriașă.

Cariera mea se întinde, pe parcursul a 40 de ani, în mai multe ipostaze: sunt interpretă, profesoară de Canto-Muzică ușoară, textieră, compozitoare, director  fondator al Festivalului „MUSIC, MY LOVE by Viorela Filip, director al Asociației Culturale „Viorela Filip music/ muzică” și membru cu drepturi depline a l Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Ca interpretă am înregistrat peste 400 de cântece. Doar videoclipuri, pe You Tube, am aproape 300. Ca profesoară mi-au trecut prin clasă și prin viață aproape 1000 de elevi dintre care mulți sunt artiști, profesori, soliști de operă. Ca textieră am scris, din 1977 până acum, aproape 2000 de texte pentru mai toți compozitorii de gen și pentru mulți dintre interpreții români.

În calitate de compozitoare am compus peste 100 de cântece, cu care am obținut trofee și premii importante la secțiunile de Creație ale multor festivaluri de gen din țară. Ca director-fondator al Festivalului MUSIC, MY LOVE by Viorela Filip” am ajuns la editia cu numărul 13.

”Prețul plătit a fost emoția continuă, din fiecare zi, neliniștea”

Există și un ‘preț al succesului pe care l-ai plătit?

Prețul plătit, hai să zicem succesului meu, a fost emoția continuă, din fiecare zi, neliniștea, arderea fără pauză pentru tot ce am scris, compus sau cântat. E bine primit textul? Place cântecul ? Dar interpretarea mea? O  stare de arc întins în fiecare zi, stare anulată într-o clipă, doar de aplauze, de sfintele aplauze. Atunci oboseala dispare ca prin farmec, munca, repetițiile, studioul de înregistrări dispar. Rămâne doar mulțumirea, plinătatea că ai făcut ceva bun, că ai meritat aplauzele. Ele sunt hrana adevărată a unui artist. Și, a doua zi, o iei de la capăt.

Viorela Filip, despre cele mai grele momente: ”Timpul nu vindecă nimic, cine spune asta minte”

Care a fost cel mai urât moment din viața ta?

Momentele cele mai grele, mai dureroase, mai sfâșietoare, au fost două: moartea tatălui meu, scriitorul, poetul, omul de cultură, profesorul de Limba și Literatura Română, membru al Uniunii Scriitorilor din România, apoi  moartea mamei mele, Elena Filip, „generalul” meu drag. Odată cu înălțarea lor la ceruri în mine s-a căscat un hău imens, pe care nimic nu îl mai poate umple.

Timpul nu vindecă nimic, cine spune asta minte. Amintirea acelor momente este atât de vie, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Dar ei sunt prezenți în mine, în tot ce au lăsat frumos și curat în urma lor. Credința m-a ajutat, într-o oarecare măsură nu să trec peste aceste momente, peste care nu se poate trece, ci să învăț să trăiesc în lipsa lor. Speranța că poate ne vom reîntâlni cândva, își are și ea rolul ei.

Care este cea mai importantă calitate a ta și cel mai mare defect?

Cea mai mare calitate a mea are câteva componente: voință, intuiție artistică, nimic nu mă poate învinge. Cel mai mare defect este alcătuit din: bunătate, milă în exces, iubire fără limite.

Ce nu ai face niciodată în viața ta?

Nu aș face rău niciunui animăluț, nu aș răni, nu aș ucide. În acest sens am adoptat-o, la distanță, din Adăpostul ‘Speranța, pe cățelușa Levănțica, paralizată de piciorușele din spate, unde are rotițe. Sunt de partea binelui în orice situație. Am o mică prietenă, artistă, tătăroaică din Năvodari, Menali Elda, care mă vede ca pe un înger. Știți ce m-a întrebat acum ceva vreme? „Când ați căzut aici, din Rai, nu v-a durut?”. Mi-au țâșnit lacrimile ca la fântânile arteziene, ceva atât de frumos nu-mi spusese nimeni, niciodată.

Compromisuri a trebuit să faci?

Compromisuri? Ce sunt acelea?! Nu am făcut niciodată, nici unul, de nici o natură.

Dupa o perioadă mai grea cum îți găsești echilibrul?

După o perioadă mai grea, în sensul cantității de muncă pe care am avut-o de făcut, îmi regăsesc echilibrul în căsuța de la Tuzla. Locul magic, locul sufletului meu, mica mea Românie, așa cum îl numesc eu. Acolo prezența părinților mei este aproape fizică.

Viorela Filip: ”Nu mă tem de moarte, am fost în moarte clinică 15 minute”

Ești o femeie superbă. Ai vreun truc, cum faci să nu-ti arăți niciodată vârsta?

-Oooo, Doamne, superbă nu am fost niciodată. Așa, drăguțică, simpăticuță, da. Acum, însă, mai sunt vagi urme. Nu am nici un secret prin care nu îmi arăt vârsta, nu îmi dau cu nici o cremă. Poate faptul că am trăit 30 de ani printre tineri, adolescenți și copii talentați, odată cu mintea, care mi-a rămas la vârsta de 16 ani, cred că mi s-a conservat și chipul. Glumesc.

De fapt eu râd mult, sunt o optimistă incurabilă, dau curaj altora, ajut multă lume și asta îmi dă un fel de pace, de înțelegere superioară a lucrurilor. Poate și faptul că nu mă tem de moarte – am avut moarte clinică 15 pe 18 septembrie 2000 – îmi dă o oarecare seninătate și îmi păstrează, aprinsă, lumina interioară.

Ce greșeală nu ai mai repeta, dacă ai fi acum la începutul carierei?

Dacă m-aș afla, ca prin minune, din nou la începutul carierei, nu aș mai face greșeala de a refuza contractul pentru șase luni de turneu în Australia, pe care mi l-a trimis impresarul interpretului italian, Robertino Loretti. Viața mea ar fi avut un cu totul alt parcurs. Dacă mă mai gândesc și la faptul că am dat Australia pe Giurgiu, mor pe loc, în direct și în reluare! Asta ca să fac haz de necaz!