Vremea competiţiilor a trecut, însă Nadia nu abdică de la crezul ei. Este în continuare motivată de dorinţa de a atinge acel „10 absolut“ personal, aşa cum ne-a povestit. Se menţine la cel mai înalt nivel şi are planuri mari şi în România.
Acum paisprezce ani, într-un interviu în Unica, Nadia spunea că traiul în State a făcut-o să dea uitării stresul. Am vrut să ştiu dacă îşi menţine părerea şi mi-a spus că acum este implicată într-o mulţime de proiecte, majoritatea caritabile, şi că marea provocare este să aibă un echilibru în felul în care-şi împarte timpul. În tară, se ocupă de dezvoltarea fundaţiei sale, despre care poţi afla mai multe pe nadiacomaneci.eu. Performanţele tale te-au transformat într-un ambasador al României şi al sportului. Cum te simţi în acest rol? Gimnastica a fost şansa mea de a mă descoperi, de a afla de ce sunt în stare şi de a fi cea mai bună. Sportul face parte din viaţa mea în continuare şi nu concep altceva, dar nu pot spune că evoluţia mea a fost ceva planificat. Am înţeles că ce am obtinut prin sport sunt datoare să dau înapoi acestei mişcări şi nu numai, atât cât voi putea eu. Călătoresc foarte mult, dar îmi rămâne suficient timp pe care îl petrec cu familia mea. Sunt o persoană normală, care încearcă să menţină un echilibru în ceea ce face, şi datorită oamenilor minunaţi pe care îi am în jur.
Ai inaugurat recent centrul MineMe, în cadrul fundaţiei Nadia Comăneci. Ce te motivează să investeşti în sport şi în tineretul din România? Ne-am propus să sprijinim dezvoltarea fizică şi intelectuală a copiilor din România. Incurajându-i pe cei între un an şi 12 ani să facă mişcare, creăm o masă importantă de copii care iubesc sportul şi care, eventual, vor face o carieră din asta. Cred că doar având o bază importantă de selecţie putem obţine performanţă. La Centrul MiniMe avem grijă atât de corpul, cât şi de mintea celor mici. Pe lângă activitătile sportive, le propunem şi cursuri şi ateliere de dezvoltare personală, de cultură generală şi de aptitudini. Ne dorim să dezvoltăm şi cursuri la care să participe împreună cu părinţii lor, pentru că eu cred că este foarte important ca noi, părinţii, să nu uităm să avem activităţi comune cu copiii noştri, să creştem şi să ne dezvoltăm frumos împreună. Până acum, peste 400 de copii au participat la activităţile noastre.
Cum apreciezi rezultatele obţinute de echipa de gimnastică a României la Olimpiadă? Fetele noastre au demonstrat valoarea echipei, obţinând rezultate foarte bune. Cu siguranţă ele îşi doreau mai mult şi probabil că s-ar fi putut obţine mai mult dacă nu era şi accidentarea Larisei Iordache. Ştiu că acea contestaţie a tehnicianului american i-a supărat mai ales pe spectatorii de acasă, dar e dreptul oricărui tehnician să ia o astfel de decizie. Nu comentez acest eveniment, ca în orice sport , arbitrii sunt suverani. Ştiu că au existat şi anumite situaţii mai dificile, când stresul şi nervii de moment şi-au spus cuvântul, dar aşa cum au spus şi antrenorii, şi sportivii lucrurile s-au rezolvat.
Spuneai că astăzi este mult mai greu să concurezi în competiţii precum Olimpiada. Poţi detalia ideea? În perioada mea competitională, antrenorii aveau grijă să ne protejeze şi să ne ţină departe de orice sursă de distragere a atenţiei şi puterii de concentrare şi era foarte bine ceea ce făceau. Singura noastră grijă era să ne facem treaba cât mai bine şi să fim cele mai bune, aşa cum am povestit şi în „Scrisori către o tânără gimnastă“.Acum, concurenţa la nivel mondial e mult mai mare, sunt mult mai multe ţări care aspiră la titluri olimpice şi care au sportivi extrem de valoroşi, de unde rezultă presiunea crescută pe care o resimt participanţii la competeţiile majore internaţionale. La aceasta cred că se adaugă şi presiunea creată de media, dorinţa de a obţine totul.
Eşti considerată de mulţi un brand al olimpianismului – ce responsabilităţi implică pentru tine acest lucru? Este o mare responsabilitate să ştiu că trebuie să fiu model în toate, că acele rezultate care m-au consacrat nu sunt suficiente. Încerc sa am o anumită conduită, să fiu mereu la înălţime, indiferent de ceea ce fac şi să îmi asum toate acţiunile întreprinse. Personal, încerc să mă implic cât de mult posibil în activităţi sportive şi educative, sperând să insuflu cât mai multor copii dragostea pentru sport. Şi îi îndemn să facă performanţă, chiar dacă aleg sportul sau o altă activitate.
Oriunde te duci, oameni văd în tine un model. Care e secretul tău? Consider că succesul este o combinaţie între a te apropia cât mai mult de perfecţiune într-un domeniu şi a ştii să oferi înapoi lumii din rezultatele succesului tău. Sunt o luptătoare, îmi place să muncesc. Refuz foarte rar să mă implic în noi proiecte sportive sau caritabile, însă nu pot să fiu prezentă în mai multe locuri în acelaşi timp şi sunt nevoită să refuz, cu regret, unele invitaţii.
Cum este să ai o afacere „de familie“? În SUA, eu şi soţul meu conducem o academie de gimnastică. Când am ocazia, îi privesc pe copii antrenându-se, îi corectez, îmi place să fac asta. Avem 30 de antrenori şi 1.200 de elevi. Afacerea merge foarte bine, nu mai este nevoie să facempublicitate pentru că nu avem locuri pentru toţi doritorii.
Dylan ce sport a ales? Dylan are şase ani şi face gimnastică, a concurat la un concurs de vârsta lui. Nu-i place încă să facă un sport organizat, este prea mic. Îi mai plac şi artele marţiale, doreşte să fie un ninja, şi pare să aibă înclinaţie către muzică. Ce mă bucură cel mai mult la el este că în tot ceea ce face, sport, muzică sau orice altă activitate, pune multă pasiune. Evident că m-aş bucura dacă ar alege gimnastica. Eu şi Bart am fi profesorii perfecţi pentru că am putea să-i transmitem tot ce ştim. Decizia va fi mereu a lui, noi am hotărât să-l lăsăm să facă ce va vrea şi o să îl sprijinim.