Actriţa Luminiţa Gheorghiu (63 de ani) îşi întruchipează remarcabil fiecare personaj, iar cel mai recent a impresionat prin rolul mamei obsedate de control, în „Poziţia copilului”.
Am vorbit cu ea despre film, teatru, premii, succes, dragoste şi dorinţe. În primul rând, felicitări! Filmul „Poziţia copilului”, în care aveţi rolul principal feminin, a obţinut Ursul de Aur, la Festivalul de la Berlin. E cel mai important premiu pe care l-aţi primit?
Mulţumesc pentru felicitări. Faptul că lungmetrajul „Poziţia copilul” (regia: Călin Peter Netzer) a obţinut marele premiu la Berlin este extraordinar. Totuşi, la nivel personal, cel mai mult contează distincţia pe care am primit-o la Los Angeles, din partea Asociaţiei Criticilor de Film, pentru rolul avut în „Moartea domnului Lăzărescu”.
De regulă aveţi emoţii mari cu privire la reacţia publicului?
Întotdeauna am emoţii la prima vizionare a filmului, când stau să mă văd, să înţeleg ce am făcut, ce ar fi trebuit să mai fac. Aceasta e prima emoţie şi cea mai importantă, după care urmează contactul cu publicul, pentru că pe el încercăm să-l atragem în sălile de cinema. Iar la festivaluri nu mă gândesc ce premii o să luăm, faptul că suntem invitaţi să participăm este deja o recunoaştere.
Vă intrigă că, iniţial, filmul „Poziţia copilului” a fost subapreciat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC)?
Cei care au spus că filmul nu are şanse… este problema dânşilor! Scenariul este excepţional ca temă, replică, tot. Dacă-mi aduc bine aminte, parcă nici „Moartea domnului Lăzărescu” n-a trecut de această comisie, care cred că are oameni valoroşi, dar cu gusturi diferite. În orice caz, „Lăzărescu” a obţinut atâtea premii că mă plictisisem să mă tot duc la ceremonii, iar presa americană şi cea străină au avut o cu totul altă părere decât criticii români. De fapt, este un lucru foarte obişnuit, tot ce e românesc ne cam deranjează.
V-ar tenta să jucaţi la Hollywood?
Dacă mi s-a propune, da! Am avut o colaborare foarte bună cu regizorul Michael Haneke şi am jucat cu Juliette Binoche în „Code inconnu” (2000) şi cu Isabelle Huppert în „Le temps du loup” (2003). Am experienţă în lucrul cu o echipă străină, iar românii sunt foarte apreciaţi de străini şi în teatru, şi în film.
Rolul dv. în „Poziţia copilului” este de mamă. Cât de greu este să fii mamă?
În film e greu să fii „bine” orice rol ai interpreta, iar în viaţă e mai greu decât în film. Să fii mamă este cea mai grea meserie din lume. Nu ai şcoală, nu eşti pregătit pentru asta, ci înveţi odată cu copilul.
În viaţa de zi cu zi aveţi două fete: Maria şi Alexandra. Au înclinaţii artistice?
Da. Maria (27 ani) a terminat Stomatologia în urmă cu un an, dar se ocupă şi de design vestimentar, iar Alexandra (25 ani) a terminat Regie de film. Cu Alexandra am colaborat deja, cel mai recent la filmul „Sunt o babă comunistă”, iar premiera va avea loc nu peste mult timp. Sper să-i ajute Dumnezeu şi să reuşească în această profesie cu care eu nu am fost de acord când şi-a ales-o, dar copiii trebuie lăsaţi să-şi aleagă drumul în viaţă.
Teatrul este o altă iubire a dv. În ce piesă vă pot vedea spectatorii?
Joc la Teatrul Metropolis, în „Baba care ascută Abba!”. Este o piesă foarte bine scrisă, cu o temă grea, referitoare la părinţii care rămân singuri şi care sunt, poate, prea cicălitori dorind să se afle permanent în compania copiilor. Totuşi, eu am reuşit să fac din această babă care ascultă Abba un om vesel, o femeie căreia îi place să fie cochetă, să bea şampanie… Viaţa, dacă ştii s-o trăieşti, e frumoasă la orice vârstă! Aşa ar trebui să învăţăm să trăim. Faptul că trec anii nu dă dreptul nimănui să spună: „Tu stai într-un colţ acolo! Te duci la piaţă şi…”.
Vă doriţi să fiţi bunică?
Sigur că da, dar asta depinde de fetiţele mele. Deocamdată, nu sunt căsătorite.
Ce vă încarcă spiritual?
Pot să mă încarc spiritual în momentele în care sunt la teatru şi repet, la o discuţie cu prietenii, la o cafea pe care o beau singură şi stau cu ochii pe geam, uitându-mă la o revistă. Există foarte multe momente când te încarcă şi cei de lângă tine.
Şi când sunteţi acasă, ce vă place să faceţi?
Din când în când, prepar o prăjitură, singura pe care ştiu s-o fac şi care, de fapt, este un tort excepţional. (râde) Îmi place să ascult muzică, ascult multe genuri. Eu, de exemplu, am făcut pian şi îmi place mult Vivaldi, doar că nu mai am pian, nici nu am mai exersat şi am uitat. Şi îmi mai place să mă uit la filmele de dragoste, deşi eu am jucat mai mult în drame. Aşa au considerat regizorii.
8 Martie o consideraţi mai degrabă „Ziua mamei” sau „Ziua Internaţională a femeii”?
Şi, şi! (râde) Îmi convine când noi femeile avem un prilej să ieşim în faţă. Mă bucur de orice ocazie oficială.
Sunteţi o persoană optimistă?
Sunt, că altfel n-aş fi reuşit să fac profesia asta. Râd foarte mult şi plâng suficient, dar sunt optimistă. Viaţa mi-a oferit de toate! Primul examen la Institutul de Teatru l-am ratat, iar unii apoi profesori spuneau că nu am un fizic adecvat. Dar uite că optimismul m-a determinat să fiu încăpăţânată şi să urmez până la urmă tot această cale.
Ce speranţe aveţi pentru viitorul apropiat?
În plan personal îmi doresc sănătate şi dragoste, pentru că este lucrul care îţi dă cea mai mare putere. Profesional am nişte propuneri şi sper să le duc la bun sfârşit, onorabil. Iar doamnelor care citesc acest interviu le doresc să aibă o primăvară frumoasă, plină de flori, de speranţă şi de dragoste.