„Hazardului, eu îi acord locul şi ponderea lui în existenţa noastră. Nu sunt adepta teoriei conform căreia nimic nu este întâmplător. Nu toate se întâmplă cu un rost”, spune Maia Morgenstern.
Câteodată îţi dă viaţa câte o copită al cărei rost nu îl vezi sau nu-l înţelegi. Când primim daruri, ni se pare firesc. Copitele, le înţelegem mai greu. Şi uneori, nu totdeauna – repet!, nu vreau să fac din asta o regulă generală, ar fi şi stupid, se întâmplă ca ceea ce la un moment dat a fost o lovitură, o pedeapsă, să se dovedescă a fi ceva extrem de benefic pentru viaţa ta. O meandră a existenţei tale se poate transforma într-un traseu ascendent, într-o devenire a fiinţei tale.
Între a fi mamă şi meserie e un conflict şi o durere şi o frustrare care se manifestă în toate părţile. În primul rând, profesiunea în care te implici te smulge, te acaparează. Te dedici meseriei pe care o iubeşti, căreia îi eşti fidel şi atunci te împarţi. Renunţi de foarte multe ori la lucruri superficiale, la lucruri neimportante din fericire. Mai ştiu eu la ce evenimente, la ce viaţă mondenă, ce risipă de energie.
Trebuie să-ţi asumi despărţirile şi renunţările. Într-adevăr, există zile în care trebuie să alegi, în care nu mai în-cap compromisuri. E de tăiat în două: ori, ori! Eeh, sunt momente când urlă un bebeluş de câteva luni care nu înţelege nimic şi despărţirea de mamă în anumite momente e foarte frustrantă. Lucru pe care ajungi să-l plăteşti, n-ai în-cotro. Vine un timp al scadenţei. Ai făcut o alegere, bună sau rea, asta este. Însă rezultatul alegerilor noastre face obiectul notei de plată cu care viaţa se prezintă.
Am dorit copii de foarte, foarte mică. Dintotdeauna. Au fost ani foarte grei după ce a venit Tudor: de sărăcie mare, de confuzie. Mulţi ani, n-am mai chemat barza încă o dată în mod deliberat. Nici nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Probabil că m-au descurajat greutăţile, necazurile, lipsa de mâncare, de căldură, de civilizaţie. Învăţ în fiecare moment lucruri importante de la copiii mei. Nevoia de comunicare, de a-ţi striga cu putere bucuriile şi necazurile – asta am învăţat-o din „bebeluşenia” copiilor. Felul puternic, definitiv în care se luptă pentru a exista. E răcnetul de „vreau să mă agăţ de viaţă.”
Între mine şi soţul meu, Dumitru, există o zonă sacră pe care o respectăm, o gelozim fiecare în celălalt şi care păstrează un văl de mister asupra unei părţi a existenţei noastre. Este pasiunea pe care o avem fiecare dintre noi pentru meseria căreia îi suntem dedicaţi. El este medic neurochirurg, eu sunt actriţă. E un paradox. Există o zonă a totalei independenţe, a totalei neatârnări faţă de partener şi totală dăruire faţă de vocaţia pe care o avem; o zonă unde eu nu pot să-l ating, el nu mă poate atinge. Sunt clipe în care se cuvine ca fiecare să zboare în vocaţia lui.
Într-o relaţie de lungă durată contează iubirea, pasiunea. Aşa cred eu. Interesele comune… Asta e teorie şi dă bine, dar dincolo de asta… Dacă există iubirea şi pasiunea, e tăvălug. Când interesele şi preocupările sunt total divergente, ţi se face o sete de celălalt… Vorbesc de mine, nu am reţete general valabile.
Nu ştiu care e deosebirea între hobby, pasiune, meserie. Mi-e drag să fac ce fac, mi-e important. Retrăiesc experienţe, stări şi în acelaşi timp fac cunoştinţă cu atâtea şi atâtea vieţi. Mai mult chiar: încerc să dau alte răspunsuri vieţii decât am dat deja, în ceea ce priveşte anumite evenimente şi decizii. Chiar ţes alte răspunsuri pentru viaţă. Dar aş putea trăi fără meseria mea. Să ferească Dumnezeu să fiu pusă în situaţia asta, dar da! Aşa cred că răspund eu cel mai bine vieţii, asta cred eu că fac cel mai bine, dar hai să fim serioşi. Iubesc şi respect ceea ce fac, însă încerc să fiu un om realist şi echilibrat.