Se consideră un om norocos, iar acum, la vârsta de 30 de ani, este una dintre cele mai cunoscute prezentatoare TV. Roşcăţica Ioana Maria Moldovan („Poveştiri adevărate”) ne-a vorbit despre bucurii, dorinţe, dar şi despre multe lucruri pe care publicul nu le cunoaşte în legătură cu ea.
Faptul că lucrezi în televiziune e un vis devenit realitate?
Da, e un vis devenit realitate. De mică m-a atras ecranul, eram fascinată de tot ce vedeam la televizor. Urmăream prezentatoarele acelor vremuri şi îmi imaginam cum e lumea din lumina reflectoarelor. La un moment dat, am început să iau sacourile şi încălţările mamei şi mă aşezam în faţa oglinzii, unde vorbeam vrute şi nevrute sau citeam din carte sau din ziar. Mi-amintesc că o urmăream cu mare plăcere pe Carmen Movileanu, pe care după ani am şi cunoscut-o.
Care este cea mai remarcabilă persoană pe care ai întâlnit-o de când lucrezi în media?
Înainte să ajung prezentator, am fost reporter, am făcut multă muncă de teren şi datorită meseriei am avut ocazia să cunosc oameni minunaţi, cu poveşti adevărate de viaţă. Am întâlnit de la oameni simpli, părinţi, politicieni, jurnalişti, actori, scriitori, sportivi până la celebrităţi. De la toţi am avut de învăţat. Fiecare e pentru mine o persoană remarcabilă, despre care a meritat să scriu. Nu pot să nu amintesc aici de întâlnirea profesională pe care am avut-o cu Jean-Claude Van Damme sau cu Edith Gonzales, doi actori mari, dar care întâi de toate sunt oameni minunaţi. Am rămas plăcut surprinsă să văd că sunt modeşti, calzi, deschişi, deşi la faima pe care o au îmi imaginam că o să fie distanţi şi reci.
Mulţi prezentatori TV cochetează cu telenovelele sau chiar s-au reprofilat. Te-ar tenta varianta asta?
Dacă până acum ceva vreme aş fi răspuns clar NU la această întrebare, acum sunt mai rezervată, pentru că viaţa m-a învăţat că nu e bine să spui din start NU. Meseria de actor este foarte frumoasă, dar foarte grea şi trebuie să fii hărăzit s-o poţi face aşa cum trebuie. În acest moment nu mă văd în stare să fac asta, o spun pentru că îmi cunosc limitele, iar eu sunt o perfecţionistă şi dacă mă implic în ceva o fac cu tot sufletul, nu doar ca să fie făcut. Cu toate astea în 2006, la aniversarea postului Acasă TV, am încercat să intru în pielea lui Salome, un personaj dintr-o telenovelă, interpretat chiar de Edith Gonzales, pe care urma s-o cunosc câţiva ani mai târziu. Scena jucată nu a fost un dezastru, dar vreau să rămân totuşi la „Poveştiri”, locul unde mă simt cel mai bine. Pe 19 septembrie împlinesc 7 ani de când prezint această emisiune.
Ipotetic vorbind, ţi s-ar părea mai provocator un rol pozitiv sau unul negativ?
Cred că un rol negativ e mai provocator, dar aş alege unul pozitiv, pentru că sunt un om pacifist, care iubeşte frumosul şi urăşte cearta. Aşa am fost crescută de părinţii mei, să fiu bună, să iert, să ajut. Am avut norocul să mă nasc într-o familie unită, adevărată, aşa cum visez să am şi eu.
Primul pas a fost făcut, având în vedere că eşti logodită…
Da, sunt împreună cu Marian de şapte ani. Ne-am cunoscut la puţin timp după ce am venit de la Târgu-Mureş la Bucureşti. Marian e cameraman, aşadar el e în spatele camerei, iar eu în faţa ei. Ne înţelegem foarte bine şi ne dorim să devenim într-o zi şi părinţi. Cu toate că eu sunt singură la părinţi şi le-am reproşat întotdeauna alor mei că nu am un frate sau o soră, noi ne dorim DOAR un copil. Însă, cine ştie, poate vor fi tripleţi! (râde)
Care crezi că este atuul datorită căruia ai ajuns la TV?
Cred că am fost la momentul potrivit în locul potrivit. Sunt convinsă că sunt fete mult mai frumoase decât mine, mai deştepte, care au alte atuuri şi ar putea fi în locul meu, dar asta a fost şansa mea. Îmi place să spun că m-am urcat în trenul care trebuia şi deocamdată n-am coborât în nicio staţie. Mi-e bine. Eu, în general, am fost un om norocos.
Care este cea mai mare satisfacţie a carierei tale?
La început, emisiunea era una umanitară şi prezenta doar poveşti ale unor oameni, copii greu încercaţi de viaţă, de cele mai multe ori salvarea lor fiind o operaţie costisitoare în străinătate. Cele mai mari satisfacţii le-am avut când, după ce le spuneam povestea, ei reuşeau cu ajutorul telespectatorilor cu suflet să strângă suma de bani de care aveau nevoie, să ajungă în străinătate şi să fie salvaţi. Nimic nu e mai frumos decât să vezi cum lacrimile de tristeţe se transformă în lacrimi de bucurie. O altă satisfacţie e să văd că oamenii mă primesc cu drag în casele lor, că mă opresc pe stradă sau că pur şi simplu îmi zâmbesc.
Ce nu se ştie despre tine, dar tu ai vrea să se ştie?
Nu ştiu… (râde) Îmi place să mă plimb cu bicicleta, să călătoresc, sunt cinefilă, nu fumez, nu am tras un fum nici măcar din curiozitate şi nu beau cafea deloc. Altceva, deşi stau de 8 ani în Bucureşti, nu m-am acomodat cu „furnicarul” de aici. Cel mai bine mă simt când ajung la Târgu Mureş, evident şi pentru că familia mea dragă e acolo. Un alt lucru este că, deşi am carnet şi maşină, prefer să merg cu metroul, e mai comod şi mă relaxează. Mă amuză unii călători cărora nu prea le vine să creadă că sunt eu. Aud în spatele meu discuţii de genul: „Uite-o pe tipa de la «Poveştiri»! Nu, nu are cum să fie, cum să meargă ea cu metroul?!” Sincer, uneori îmi vine să mă întorc şi să le spun că sunt chiar eu şi că îmi place să merg cu metroul. Mă consider un om normal şi cred că am rămas cu picioarele pe pământ!
► NU POT TRĂI FĂRĂ…
… familie
„Pentru mine, familia e foarte importantă, am o legatură strânsă cu părinţii mei, mai ales cu mama, cu care vorbesc la telefon de câte 20 de ori pe zi.”
… flori
„Pur şi simplu, le ador, vorbesc cu ele, le îngrijesc, mă simt minunat când sunt în mijlocul lor. Am acasă o miniseră superbă cu orhidee.”
… muzică
„Mă relaxează, mă binedispune, mă face să uit de probleme. Nu am un gen preferat, dar melodiile cântăreţilor Whitney Houston şi Michael Jackson au fost şi vor fi întotdeauna aproape de sufletul meu.”