Ioana Flora: „Am căutat mereu să mă autodepăşeşc“

Dragă Ioana, cât de importante sunt premiile pentru un actor?

Actriţă-icon a noului cinema românesc, Ioana Flora a obţinut anul acesta un premiu Gopo pentru rolul principal din filmul „Acasă la tata“ (regia Andrei Cohn). După 15 ani de carieră şi-a păstrat aceeaşi prospeţime şi poftă de a căuta şi încerca lucruri noi. Cum ar fi teatrul pentru copii… (Foto: Andreea Goia/UNICA)

Nu ştiu dacă e o variabilă, dar cred că pentru noi toţi contează. Pentru mine, cu sigu-
ranţă. Mă bucur pentru mine, pentru cei care au crezut şi cred şi ţin la mine. Pentru siguranţa de sine pe care o aduc pentru o vreme. Referitor la industrie, nu creşte neapărat o cotă sau cantitatea de muncă, în măsura în care o poate face un premiu în industriile mult mai dezvoltate. Dar tot e bine, crede-mă (zâmbeşte).

„Acasă la tata“ mi s-a părut un film despre ratare şi neputinţa de a te desprinde de trecut, mai ales în ceea ce priveşte personajul tău, Paula. De la ce ai pornit pentru construcţia acestui rol?

De la visarea ei. De la prima scenă, care, deşi scurtă, mi se părea importantă – bucuria pe care o are când îl revede pe Robert. Ca şi cum el e răspunsul la toate greşelile ei de până acum, ca şi cum va lua cu mâna toate grijile. E o fată care a trăit într-o realitate paralelă până acum, visând la marea iubire, iar seara asta îi oferă, în sfârşit, prin decepţia pe care o are faţă de Robert, împăcarea cu trecutul. Şi şansa de a o lua de la capăt.

Imagini superbe din noua casă în care s-a mutat Sore. Artista și-a dorit un design minimalist și a mizat pe alb! Uite ce mobilă are și cum a decorat! FOTO

Recomandarea zilei

Cu Alexandru Papadopol, partenerul tău din acest film, ai debutat acum 15 ani în „Marfa şi banii“. Cum te raportezi acum la momentul acela, privind în urmă?

Care au fost ultimele cuvinte ale lui Silviu Prigoană. Prietenii lui au crezut că le face o farsă

Recomandarea zilei

Mă consider o norocoasă că am făcut parte din acel moment. Am învăţat multe despre meserie atunci, am fost prima oară la un festival major, aproape că nici nu-mi dădeam seama de importanţa lucrurilor care mi se întâmplau. Singura certitudine pe care o aveam era că ăsta este stilul de actorie la care visam şi eu. Mi-am regăsit limbajul şi gândirea proprii în ceea ce ne cerea Cristi Puiu. Şi asta a contat pentru toate proiectele care au urmat. Toţi trei, şi Alexandru, şi Dragoş Bucur, şi eu, am avut după aceea şansa de a juca.

În 15 ani de carieră în cinema, ce s-a schimbat la tine şi ce s-a schimbat la industrie? Spuneai acum câţiva ani că ai senzaţia că o iei mereu de la capăt…

Nu mai am senzaţia asta, fireşte. Dar mi-a luat ceva timp. Iar industria s-a îmbogăţit mult. Poate că şi recunoaşterea şi reuşitele filmului românesc în lume au făcut ca entuziasmul oamenilor de film să crească. Cinematografia este, până la urmă, o carte de vizită a României şi mă bucur pentru asta. La mine nu s-a schimbat, în afară de vârstă, nimic. Îmi iubesc meseria la fel de mult.

Ai jucat cam peste tot: cinema, televiziune, teatru de stat sau independent, chiar şi pentru copii. Totuşi ai un mediu preferat? Ce bucurii şi ce dezamăgiri îţi aduce fiecare în parte?

Nu am preferinţe, pentru mine fiecare în parte îmi oferă şansa de a-mi face meseria. Am căutat mereu să fac lucruri diverse. Să mă autodepăşesc şi să îmi păstrez prospeţimea prin căutările astea. Ţin minte că la prima piesă în care am jucat într-un teatru, maestrul Vlad Mugur ne spunea: „Măi copii, eu mă simt mai tânăr decât voi, parcă aţi fi nişte moşi“. Am ţinut minte asta. Uite, de curând am descoperit ce înseamnă teatrul performativ, lucrând la „Inamicul poporului“. Dacă doar îl vedeam jucat, nu l-aş fi înţeles sau apreciat. Asta e una dintre bucurii. Să descopăr spectacolele trupei „Forced Entertainment“, de exemplu, la care să mă raportez în demersul ăsta. M-am bucurat când am văzut că pot să cânt şi să joc comedie într-un spectacol de Vlad Mugur. Că pot să inventez o scenă, la unul din filmele în care am jucat. Sunt multe exemple şi fiecare bucurie e legată de un proiect anume, dincolo de vreo clasificare.

Ai hotărât foarte brusc că vrei să dai la actorie… mai ţii minte ce a declanşat acel declic?

Întâlnirea şi discuţia cu un prieten care intuise că voi deveni un arhitect foarte prost dacă nu îmi schimb decizia de a continua în direcţia asta (făcusem liceul de arhitectură). Lăsând gluma la o parte, da, m-a convins să fac ceea ce doresc cu adevărat (actoria) şi îi sunt recunoscătoare pentru asta.

Revenind la teatrul pentru copii, joci în mai multe spectacole în trupa „Momolino“. Cum e experienţa asta? Ce fel de spectatori sunt copiii?

Pentru mine, teatrul pentru copii e o continuare a relaţiei mele cu Saşa şi Luca. Datorită lor m-am implicat în spectacolele pentru copii. Mă bucur că suntem o echipă unită şi inspirată. Uite, acum jucăm cu bucurie „Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul“ – Vrăjitoarea Niciodată pe care o joc e un deliciu. Dacă e să mă gândesc la spectatorul-copil, acesta te responsabilizează. Ţin minte că băieţii mei erau mici şi îi dusesem la un spectacol dubios, în care „vulpea“ flirta cu „lupul“. Atunci mi-am dat seama cât de delicată e problema. Dacă adulţii au deja gusturile formate, copiii acum învaţă şi îşi formează ideile despre lume. De unde şi responsabilitatea noastră pentru ce le oferim în primii ani
de viaţă.

Cum ţi-a schimbat maternitatea viaţa? E foarte greu să fii şi artistă, şi mamă de gemeni?

În foarte bine (râde). M-a maturizat, responsabilizat, organizat şi, cel mai important, m-a împlinit ca om. Programul nostru e variat şi flexibil, datorită meseriei mele. Uneori am mult timp să stăm împreună, alteori, cum a fost în ultima perioadă, călătoresc cu spectacolele. Dar ne e bine. Băieţii sunt mai mari deja, au pasiunile şi prietenii lor. Mereu avem pe cineva în vizită sau merg ei la prieteni. Avem o bonă minunată, care îi iubeşte şi îngrijeşte. Cât despre gemeni, vorba unei cărţi: „Double the trouble, double the fun“.

Care e cea mai frumoasă parte a meseriei de actor şi care e cea mai grea? Cu ce te lupţi cel mai mult?

Cel mai frumos e când simţi energia publicului în timpul unui spectacol. Şi atunci când simţi că povestea pe care i-o spui îl atinge, îl transformă, îi produce emoţie. Îmi mai place senzaţia aceea de joacă. Apoi momentele în care filmez. Îmi place atmosfera de căutare comună, de comunicare reală cu partenerii, de mică lume care va deveni o poveste pe ecran. Partea grea sunt aşteptările dintre proiecte. Am avut momente în care nu ştiam ce urmează să fac, dar cred că asta vine odată cu meseria de actor, să ştii cum să lupţi cu senzaţia de nesiguranţă şi de imprevizibil.

Şi, în încheiere, spune-ne la ce lucrezi acum şi în ce putem să te vedem…

Pe lângă spectacolele pe care le joc în stagiunea asta, „Inamicul poporului“ la Teatrul Mic, cele pentru copii sau „Tales“, un spectacol de muzică clasică şi poezie, mă pregătesc pentru un film care se va turna în toamnă, „Scor alb“, regizat de Marius Olteanu. Sunt nerăbdătoare să începem repetiţiile, mai ales că lucrul la scurtmetrajul cu acelaşi nume mi-a făcut o reală plăcere.

Citeşte şi – EXCLUSIV – Lidia Buble şi Răzvan Simion vorbesc despre povestea lor de iubire

Citeşte şi – Ritualul de frumuseţe al Andreei Berecleanu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro