Cum reușești să îmbini cu succes rolurile vieții tale, cel de femeie, actriță, soție și mamă? Așa cum face un medic care este și mamă, și soție, și soră, și prietenă. Cred că toți o facem. Inițial ziceam că pe femei e presiunea asta, dar cred că și pe tați e aceeași presiune. Suntem într-o căutare permanentă, în această generație. Am crescut cu acest: „Nu sunt suficient de bun sau de bună”. Nu simțim niciodată că gata, asta e. Chestia asta ne-a îngreunat și mai tare traseul. Ne-am obișnuit de foarte devreme să funcționăm deodată pe mai multe planuri. Pe mine m-a ajutat că am început de mică, mergeam la școală, apoi la filmări. Cumva știam că trebuie să le fac pe amândouă, deci din start am devenit mai organizată. Ca un copil care face performanță sportivă, eram disciplinată. Apoi s-au adunat și mai multe sarcini și mi-am dat seama că funcționez bine în stare de alertă, de presiune. Aproape că mă feresc de ce-mi vine ușor. Nu-mi iese mereu. Multe chestii sunt uitate, abandonate, multe lucruri pe care mi le-am dorit nu s-au întâmplat. Sunt momente în care prioritizez doar anumite proiecte sau doar viața personală. Plec în vacanță și stau departe de telefon. Când am un proiect important, sunt acolo cu totul, pe restul le duc, dar nu performez. Mi-am asumat că nu trebuie să fie totul perfect, le fac cât pot eu de bine.

Multora le este teamă să lucreze cu soțul/soția, cum reușiți tu și Radu să mențineți un echilibru între relația de cuplu și cea profesională? Așa ne-am întâlnit, cred că asta a contat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne câștigăm respectul profesional, lucram foarte bine împreună, după care n-am mai lucrat. Sigur că facem campanii, materiale, advertoriale, împreună, dar până la „Mo” n-am mai avut o reîntâlnire profesională și pe aceea ne-am dorit-o foarte mult. Din exterior poate pare că e mai dificil. Pe noi ne-a ajutat, pentru că pentru el era un debut în lung metraj și pentru mine era un debut în acest tip de film, de rol, de abordare. Eu simțeam că nu era nimeni pe platoul de filmare care să creadă în mine mai tare decât o făcea el și sper că și el simțea la fel din partea mea, că sunt cu totul acolo pentru el. Când îl cunoști pe Radu înțelegi destul de repede că e un om cu viziune și foarte inteligent. Realmente știu că abia aștept următorul proiect cu el.

Cum gestionați tu și Radu conflictele, personale sau profesionale? Încercăm să o facem cu calm. Sunt momente prin care trec toate cuplurile. Suntem de 18 ani împreună, dar n-am avut niciodată gesturi, poate și pentru că există o diferență de vârstă destul de mare între noi, copilărești, gen „plec, mă mut”, cum e în primele iubiri. Nu ne-am certat niciodată pe teme mari, grele, nu am avut conflicte. Stăm și ne gândim, când ne certăm, și ne dăm seama că sunt niște chestii absolut minore, de cele mai multe ori de la oboseală, de nervi din cauza altor lucruri care nu funcționează. Te descarci pe omul de lângă tine și regreți, dar sunt lucruri pe care le știm, prin care am trecut de multe ori până acum. De fiecare dată zicem că sunt pierdere de timp, dar știm că vor reapărea și că sunt firești.

Până acum ne-a ținut împreună faptul că suntem foarte sinceri unul cu altul. Simt că am evoluat alături de el ca om. Da, m-am format până la 18 ani, baza sunt părinții, tot ce ai acumulat în copilărie și adolescență, sigur. Dar toate schimbările din viața de adult, pentru că te schimbi destul de mult, toate le-am făcut împreună cu el. Am devenit omul care sunt în mare parte datorită lui și alături de el, cu el. Deja mai mult de jumătate din viața mea am trăit-o cu el, deci tot ce știu, și despre certuri sau momente dificile, știu cu el, prin el. E un limbaj al nostru deja, nici nu cunosc altul.

Crezi că relația voastră este dovada că diferențele de vârstă dintre parteneri nu contează? Întrebările vin din exterior, în interviuri, ele ne reamintesc lucrul acesta, pe care noi nu l-am simțit. Doar dacă merg la terapeut și raționalizez excesiv la modul „hai să vorbim despre diferență” pot să găsesc mai mult avantaje, sincer, decât vreun dezavantaj. El deja era un om cu experiență, matur, așezat, echilibrat, evita puseurile astea, reacțiile astea exagerate, adolescentine. N-au existat în relația noastră și a ajutat. Altfel, noi nu am avut niciodată tipul acesta de glume, că tu ești altă generație, niciodată n-am făcut referire la asta. Eu, când am ajuns să-l cunosc, nu știam ce vârstă are și nici nu mă interesa. Ne-am întâlnit pe set. Mai târziu ceilalți din jur ne aminteau asta. Pentru noi n-a contat.

Care este cel mai mare vis al tău? În acest moment, concret, este să fac din nou un film cu Radu.

Care este mantra după care te ghidezi în viață? Îmi trebuie puțin să fiu fericită, știu să-mi găsesc foarte repede resursele să mă bucur și să mă mobilizez în multe situații. Am învățat să mă bucur și să fiu conștientă de ceea ce am. Când zic fericită, mă refer la a fi echilibrată, în armonie cu restul, așa încerc să-mi trăiesc viața, cu recunoștință.

Care a fost momentul acela greu pe care l-ai depășit și care te-a făcut omul de azi? Au fost foarte multe, nu-mi dau seama care anume. Sunt un om care transmite, din ce mi se spune, foarte multă încredere de sine, pare că totul e perfect și luminos. Nu mă plâng de viața avută. Am fost o privilegiată a sorții, am avut un traseu la care alții nu au avut acces, am avut șansă și mult noroc, dar au fost multe momente, în viața personală, în care am evadat în lumea profesională. M-am agățat de lumea din afară. Mă gândesc la divorțul părinților, la pierderi de oameni dragi, multe momente dureroase, încă din copilărie, moartea lui Ioan Luchian Mihalea. Au fost multe momente în copilărie sau adolescență care m-au format sau deformat, ca să zic așa, ca să pot să mă reconstruiesc mai târziu. Știi vorba aia, că urmează ceva bun după orice moment greu, nu, uneori nu urmează nimic bun, dar pot să înțeleg că acele lucruri m-au șlefuit într-un fel.