Ilinca Goia a revenit pe micul ecran în „Lia, soția soțului meu”, unde joacă rolul Otiliei, după 15 ani de la succesul avut în „Lacrimi de iubire”, și dezvăluie că în ultimii ani a renăscut! Mărturisește că se simte norocoasă pentru că nu a fost nevoită să urmeze o altă profesie și spune că a aspirat întotdeauna la roluri de substanță, de ambitus artistic, de inventivitate și expresivitate.
Într-un interviu oferit în exclusivitate pentru UNICA.RO, Ilinca Goia (54 de ani) ne spune de ce nu a rămas să joace în America și vorbește despre situația actuală a teatrului românesc, căruia crede că îi lipsește „o lege care să-i confere demnitate și viziune, să-l smulgă din sistemul struțo-cămilă în care ființează de prea multe zeci de ani”.
Ilinca Goia: „Au fost decade când salariile în teatru erau josnice”
Aflăm de la actriță cum este ca mama pentru Nikita-Andrei, fiul ei în vârstă de 26 de ani, care i-a călcat pe urme în ceea ce privește profesia, ce rol joacă iubirea în viața ei, dar și care a fost cel mai greu moment din viața personală.
VEZI Îți mai aduci aminte o întamplare de la debut, emoțiile de pe scenă?
Gâtuitoare! În octombrie ‘87 am debutat la Teatrul Studențesc Podul în regia maestrului Cătălin Naum, cu rolul Oana din „Ștefan Vodă” după B. Șt. Delavrancea. Ca anecdotă aparte, numele de botez mi-e Ilinca Oana. Domnul Naum, cu dulceața și priceperea sa la psihologia tânără, mi s-a adresat atunci, înainte de premieră doar așa: „Oană, Oană bârlăoană, Onoi, Bârloi, Oi-moi”. Zicea „îmi ia mai mult să te numesc decât să spun indicația. Copila ! …știi tu ce vreau să-ți spun!”. Eu râdeam la toate repetițiile, uitam de orice emoție.
Citește și: Cu ce bărbați celebri s-a iubit Laura Giurcanu în trecut. Influencerița a fost la un pas de nuntă
Ilinca Goia a studiat și jucat în SUA: „Simțeam că am însemnătate”
Ai primit o bursă de studii la Academia Americană de Music-Hall și Artă Dramatică din New York, unde ai absolvit în 1996. Cum de nu ai fost tentată să ramâi acolo?
„America mea” nu se reduce doar la școală, ci se împarte în doi ani, unul pe Coasta de Vest și al doilea pe Coasta de Est. După ce am jucat „The Dybbuk” la San Diego Repertory Theatre, rol principal care mi-a adus un premiu, dar și o vizibilitate care a contat, am fost invitată la audiții pentru o prestigioasă școală de Musical, AMDA NY. Atunci am obținut prima bursă de studii. Iar după două semestre la NY, rectorul și întemeietorul școlii, domnul David Martin a instituit pentru mine, un student străin, o bursă completă de studii pt ultimele două semestre.
Și la școală, și în teatru m-am simțit respectată, îndrăgită, valorizată, apreciată, simțeam că am însemnătate. Însă am suferit de dorul de acasă, de părinți, de a-mi face meseria în limba mea, de a juca în românește.
„M-aș fi putut mulțumi să joc în America personaje ‘nișate, cu accent”
Cum era lumea actoriei în 90, în America?
Lumea actoriei din America în anii ‘90 nu era deloc incluzivă. Eu, nevorbitoare nativă de americană, nu accesam multe personaje savuroase, importante, pe care le-aș fi putut „dovedi” actoricește la fel de bine ca o nativă americancă. Asta din pricina așa-zisei bariere a graiului, a „accentului”. La rândul lor, impresarii s-au dovedit destul de „segregaționiști”, fiindcă așa era lumea industriei respective pe atunci. În România am jucat roluri pe care nu le-aș fi primit niciodată la New York ori L.A. Astea au fost faptele.
M-aș fi putut mulțumi să joc în America personaje „nișate”, cu accent (ex-pats mexicane, manechine europene, servitoare rusoaice). Adică oarecum limitrofe fenomenului spectacologic sau cinematografic pe care consideram că-l merit. Nu am făcut-o, ci m-am întors aici unde pe scenă și ecran vorbesc limba inimii mele. Dar visul meu personal american l-am trăit deplin și tot ce am învățat acolo am încercat să pun în practică aici. El într-un fel trăiește încă în interiorul meu, la fel ca fiece etapă importantă din viață care m-a format.
Ce ai învățat de la mentorul tau, maestrul Florin Zamfirescu?
Am avut câțiva maeștri la începutul vieții mele profesionale. Pe Cătălin Naum l-aș numi mentorul primordial, inima mi-a rămas la el, la stilul său de lucru. De a înțelege și crea teatru, teatrul bogat și vast în expresie, însă cu mijloace „esențializate”. Am avut și alți sfătuitori sau călăuze: Dan Micu, Michetta Juvara, Gelu Colceag, Ion Cojar, Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, pe toți îi păstrez în iconografia mea personală.
Cât despre Florin Zamfirescu, a fost asistentul nostru în primul an de facultate, ulterior ne-a părăsit pentru un an mai mic, iar la revoluție ne-am luptat cum am știut noi să ne revină la clasă ca profesor plin. Am și izbutit, formându-ne restul de doi ani și jumătate la catedra sa prin și întru metoda Ion Cojar : 1) „procesul, nu succesul” (de sorginte stanislavskiană) , 2) „fii, nu-mi arăta că ești, nu te preface”, 3) „ce joc, ci nu cum joc, cinesunt și în ce situație mă aflu”, bazată pe adevăr actoricesc și cercetare umană ca modus vivendi, modus operandi.
„Erau mari artiști care creaseră universuri, te puteai îndestula din hrana lor profesională, din meșteșugul lor”
Cum a fost la facultate?
Am prins cei mai tumultuoși ani în facultate. Școala era foarte bună așa cum era și competitivă oriunde în lume. Acestea erau numele din catedra de Actorie pe atunci: Ion Cojar, Sanda Manu, Dem Rădulescu, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Gelu Colceag, Olga Tudorache. Erau mari artiști care creaseră universuri, te puteai îndestula din hrana lor profesională, din meșteșugul lor. Te luptai cu mentorii tăi, te confruntai, te împăcai, te descopereai pe tine. În oricare clasă te-ai fi aflat făceai teatru, primeai un temei și-o împătimire profesională de cursă lungă. Eu cel puțin am primit și nu mă va părăsi niciodată.
Ilinca Goia: „Nu despre mine și ego-ul meu este profesia”
Esti selectivă atunci când îți alegi rolurile?
Sunt! Caut, scormonesc, aștept roluri de substanță, de ambitus artistic, de inventivitate și expresivitate. Roluri pe verticală, roluri de profunzime și suplețe. Sau pur și simplu personaje de mare haz, care să mă captiveze, cu care să mă lupt, roluri care să-mi folosească și ele mie, nu doar eu lor. Sau aștept întâlniri importante cu un text, cu o concepție regizorală eligibilă, cu parteneri pe măsură.
Nu despre mine și ego-ul meu este profesia. Nu despre noi înșine vanitos și individual este meseria asta. Ci despre cât de bine poți sluji un autor, o concepție regizorală, un text în sensul său transcendent, în scopul său cultural.
Ilinca Goia: „Mă consider foarte norocoasă că nu am fost nevoită să fac altă meserie”
Cum e mai greu de jucat, pe scenă sau în fața camerelor?
Cel mai greu este acolo unde nu există respect și comuniune. Acolo unde, cum spuneam mai sus, profesia este considerată doar o unealtă pentru a ne înfige în fața ochilor privitorului propriile frustrări. Acolo unde folosim rolul sau povestea spusă ca pe niște cârje să ne devoalăm victimismele, umorile, nevoințele. Acolo unde textul jucat devine pretext ca să îmbrace narcisismul cuiva, hăul de valoare, ca în „Hainele noi ale împăratului”. Unde raportul de forțe e dezechilibrat, unde autoritatea este falsă și impostura evidentă.
Altminteri, munca în actorie, fie că-i teatru, cinema sau televiziune nu e niciodată grea ci plină de satisfacții atâta timp cât este făcută în echipă, nu în individualism. Și atâta timp cât conține pasiune, adevăr, responsabilitate, viață, poveste, tâlc. Mă consider foarte norocoasă că nu am fost nevoită să fac altă meserie, că mi-am găsit înțelesul în ea. Lee Strasberg, părintele școlii actoriei americane de film, spunea că „actorul adevărat de film nu-l poți recunoaște decât după minim 20 de ani de teatru”. E o meserie de anduranță, smerenie, umilință de multe ori. Nu ai încotro decât să te șlefuiești, să-ți sublimezi mijloacele, rafinezi puterile. E felul în care eu abordez, trăiesc, strunesc acest animal nărăvaș care este profesia.
Daca ar fi să alegi un personaj jucat, care îți este cel mai drag?
Nu pot alege unul singur, iertare!
Ilinca Goia, despre ce-i lipsește teatrului românesc: „O lege care să-i confere demnitate și viziune”
Ce îi lipsește teatrului românesc la ora actuală?
O lege a teatrelor contemporană cu noi și cu copiii noștri, deșteaptă, dreaptă, modernă. O lege care să-i confere teatrului demnitate și viziune, să-l smulgă din sistemul struțo-cămilă în care ființează de prea multe zeci de ani. Apoi investiții, care să autorizeze munca din teatru drept act cultural, de măiestrie artistică și deopotrivă de răspundere în educație. Apoi, sau de fapt în primul rând, directori și miniștri care să-l iubească, să prețuiască ceea ce fac și mai ales destinele artistice pe care le gestionează. Și firește, audiții pe bune, nu pe găști, nu pe mode, nu pe „imităm și noi ce-am văzut că prinde” sau distribuim pe cine ne-a fost impus.
Ilinca Goia: „După 45 de ani am renăscut”
Ai revenit, după 15 ani, din nou pe micile ecrane. Ce s-a întâmplat între „Lacrimi de iubire” și „Lia”?
O, Doamne, dar ce nu s-a întâmplat?! Pare că totul s-a-ntâmplat în acești ani. Multe roluri, în teatrul de stat sau privat, în film sau tv. Mi-am crescut copilul, m-am „copt” la minte, după 45 ani am renăscut, mi-am găsit perechea, mi-am schimbat viața total. Da, tot ce trebuia să se întâmple.
„Trebuie să nu uiți de unde ai plecat, să te antrenezi, să te rafinezi, dar să rămâi tot tu”
Există un preț al succesului pe care a trebuit să-l plătești?
Prețul succesului este gestionarea lipsei lui. Cel puțin la mine așa a fost. Tata mi-a spus demult că succesul și insuccesul trebuie primite ca fiind fațetele aceleiași „monede a minții”. Am avut perioade de muncă asiduă descreierată, cu câte 10 roluri per stagiune, dar și etape de stagnare nedreaptă, sumbră, aparent fără nicio noimă. Reflectoarele de pe fața ta aduc și umbrele din spatele tău. Nu trebuie să consideri că ți se cuvin, nici una nici alta. Trebuie să nu uiți de unde ai plecat, să te antrenezi, să te rafinezi, dar să rămâi tot tu. Să-ți dai respect, răbdare, umor și încredere, credință.
Ilinca Goia, în rolul de mamă: „Prietenoasă întotdeauna”
Cum este mama Ilinca? Calmă, te mai panicai când era Nikita-Andrei mic?
Onestă. Și calmă, și panicată. Și haioasă, și prea mămoasă. Dar prietenoasă întotdeauna. Nu știu cât de talentată mamă sunt, asta ar trebui să-l întrebați pe fiul meu. El zice că sunt o mamă cool și înțelegătoare cu care poate vorbi orice, și care a reușit să-și păstreze copilul interior. Într-un fel, pot spune că noi doi am crescut împreună, în sensul că el m-a-nvățat să fiu mamă, și el „m-a crescut” pe mine, nu doar eu pe el. Nikita s-a dezvoltat destul de paternal, deprinzând probabil aceasta din relația ce-a avut-o cu tatăl meu, bunicul său, ei doi s-au adorat reciproc. Nu cred că greșesc prea mult când afirm că ar fi talentat ca părinte. Asta spune și cum m-am priceput să-l cresc, nu?
„Au fost decade când salariile în teatru erau josnice”
Nu te-ai temut când fiul tău ți-a urmat cariera? Actorii nu au deloc o viață ușoară, aveți o meserie foarte grea.
Da. Nikita s-a format în lumea muzicii, dar și a Teatrului, studiind pianul de la 4 ani. Apoi, jucând în copilărie și adolescență în două spectacole importante ale TNB la vremea lor, apoi continuând la Conservator o vreme. În cele din urmă a absolvit Facultatea de Arte, foto-video, având multe expoziții, contracte, proiecte fructuoase și aici, și în muzică. Fiul meu și-a ales două domenii înrudite cu cel teatral – cinematografic. A pornit la un drum foarte anevoios, în România cel puțin, drumul liberului-profesionist în artele media (foto, video) și cele muzicale (componistică, interpretare). E sinistru cu ce lipsă de investiții și promovare în domeniile culturale se confruntă tinerii noștri artiști. De aceea și foarte mulți dintre ei își părăsesc țara.
Au fost decade întregi când salariile în teatru erau josnice. Câțiva ani lucrurile au stat ceva mai normal, dar asta doar pentru actorii deja angajați într-un teatru. Acum ne confruntăm din nou cu blocări de posturi, tăieri salariale sau de sporuri. Cei mai tineri se lovesc de o penurie de perspectivă și de lipsuri crâncene când, pe de altă parte, pensiile artiștilor au rămas îngrozitor de mici. E cumplit, dacă te gândești la semnificația reală a acestui fapt.
La nivel subliminal ni se induce ideea că după 65 ani cel mai frumos și mai cu spor vom fi aplaudați pe ultimul drum, căci ne-am făcut datoria față de societate. Dumneaei a stors de la noi tot ce putea, iar acum nu mai are chef să returneze. „Un popor care nu-și respectă bunicii, nu are viitor” a spus Papa Francisc. Aș adăuga: nici trecut! Iar un popor care nu-și valorizează, prețuiește tineretul n-are niciun Dumnezeu.
„Mi-am găsit jumătatea, acesta e marele secret”
Esti o femeie foarte frumoasă. Cum reușești să te menții, ai vreun secret?
Mulțumesc, ești prea amabilă. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu spun că „mai urâtă decât sunt pot fi, mai frumoasă nu”. Am avut părinți superbi, aici e genetica de vină, n-am vreun merit. Și mi-am găsit jumătatea, acesta e marele secret. Ca menținere… mențin pofta de ciocolată. Iar la renunțări alimentare, nu renunț să-mi mănânc rujul de pe buze (râde).
Și mai e un „secret”, am găsit elixirul tinereții: actoria! Vârstele unui actor sunt precum ale calului lui Harap Alb. Cu cât este mai hodorog, mai gloabă, cu atât devine fenomenal, înaripat și fantastic. Depinde de calitatea jăratecului. Maestrul Beligan spunea „Actorul îmbătrânește invers”. Pe măsură ce acumulează în vârstă, devine mai versatil, mai ager. Mai smerit, mai hazos, mai liber, mai relaxat și mai tânăr, în mod paradoxal. Iar eu, de când am auzit „The fifties are the new thirties” , se vede că mi-am luat-o-n cap (râde). Am grijă ce și mai ales când mănânc, am grijă să fac sport, dar am foarte mare grijă ce citesc, cu cine vorbesc, ce ascult, ce privesc, cum îmi mobilez interiorul.
„Mi-au apărat visul la fiece pas”
Ce-ți plăcea să faci când erai copil?
Să mă joc, să citesc, să merg la teatru și concerte, să-mi creez lumi din te-miri-ce. Mama îmi povestea că mă jucam „regizoral”, toate jocurile aveau ceva transformativ, cameleonic. Din grădinița bunicii de 1m² făceam palate sau jungle mirobolante unde florile deveneau prinți pe care eu trebuia să-i salvez. Teatral-precoce, zgâtia de mine inversam rolurile clasice, eram fetița de acțiune, domnule, inventasem prințesa pe cal alb. Din rufele întinse la uscat imaginam labirinturi ca în Alice în țara minunilor, din mobilierul Biedermeier al bunicii regatul liliputanilor unde firește eu deveneam „Gullivera”.
Fotoliile puse față-n față deveneau cușetă de tren și ne jucam de-a Crima din Orient Express sau Tess dUrberville. Până și temele jocurilor erau culturale. Fie cântam cu prietena mea imitând pe Abba, fie dansam cu frate-meu. Probabil a fost evident pentru părinți că voi alege o meserie în artele performative așa încât mi-au pus cartea-n mână la timp. M-au încurajat cât trebuie și mi-au apărat visul la fiece pas.
Când aveai nevoie de sfaturi la cine te duceai, la mama sau la tata?
În prima parte a vieții, până la tinerețe, la mama. După ce am început maturizarea, la tata. Apoi veneau ei la mine.
Pierderea părinților, cel mai greu moment pentru Ilinca Goia: „Nu mă voi vindeca niciodată”
Care a fost cel mai greu moment din viața ta? Cum ai reusit să mergi mai departe?
Pierderea părinților, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Nu mă voi vindeca niciodată. Încerc să trăiesc așa încât ei să-mi zâmbească de acolo de unde sunt, să fie mândri de mine și să-mi facă cu ochiul.
Care este cea mai importanta calitate a ta și cel mai mare defect?
Mi se pare o nesăbuință din parte-mi să vorbesc despre calitățile mele. Cât despre defecte … ar trebui să-l găsesc pe cel mai mic ca să-l numesc pe cel mai mare (râde).
„Nu voi fugi de ce iubesc, nu mi-aș abandona sufletul și inima”
Ce simți că nu ai face niciodată în viața ta?
Nu aș renunța la credința mea, nu voi spune vreodată NU iubirii de dragul altcuiva sau a altceva. Nu voi fugi de ce iubesc, nu mi-aș abandona sufletul și inima.
Ai facut compromisuri în viață? Care a fost cel mai greu?
Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea, „compromisul” poate avea și un sens pozitiv. De pildă când îl faci pentru ameliorarea unui tip de intransigență, de justițiarism (de care eu am suferit cândva și care mi-a irosit mulți neuroni). Probabil cel mai mare compromis a fost să-ngădui în preajmă, în arealul meu intim, subtil sau profesional, oameni care nu erau din tribul meu sufletesc. Ba chiar să le dedic ani din viață.
„Nu aș mai investi în cine nu merită”
Dacă ai fi din nou la începutul carierei, ce greșală nu ai mai repeta?
Să fiu credulă. Să acord oricui circumstanțe atenuante și să mă pun pe plan secund. Să investesc în cine sau ce nu merită.
La ce te concentrezi în perioada următoare?
Sunt 4 roluri pe care le joc actualmente. La Antena 1, Otilia din „Lia, soția soțului meu”, aflat acum în plin sezon 2, iar celelalte la TNB. Ea din „Anonimul venețian” și Viorica din „Micul infern” (spectacole longevive, de 10 stagiuni) și Charlotte Cary din „Bolta cerească”, premieră a stagiunii trecute .
Ultima modificare februarie 9, 2024 8:06 pm