Cum de mai există hărțuire sexuală în anul 2020? Nu cred că am găsit răspunsul la întrebarea aceasta, dar cred că este timpul să vorbim despre faptul că noi, femeile, am îndurat-o pentru mult prea mult timp.
Acum un an, povesteam despre faptul că nu mai vreau să fiu femeie în România, pentru că a fi femeie aici se simte uneori ca și cum ai fi o bucată de carne proaspătă aruncată în cușca celor mai flămânzi lei. Nici nu trebuie să faci ceva să inciți foamea în lei, ea vine natural. Experiența mi-a arătat că până și atunci când porți un tricou simplu și blugi largi, ei vor găsi o cale să sară pe tine precum pe o gazelă în savană. Pentru lei, ești doar atât: o bucată de carne.
În anul 2020 trebuie să înțelegem că vina nu cade pe noi. Hărțuirea sexuală se poate întâmpla oricând și oriunde, iar singurul vinovat va fi întotdeauna agresorul, niciodată victima. Pentru a vedea în ce măsură afectează hărțuirea sexuală femeile, am stat de vorbă cu mai multe YouTuber-ițe. Poveștile lor sunt un testament că problema hărțuirii pornește devreme, iar cauza ei este adeseori aceeași: lipsa de educație, neînțelegerea conceptului de consimțământ și inexistența empatiei.
Marilu
Mi se pare că este, din păcate, un act tradițional acesta de a încuraja băieții preadolescenți în a nu își resemna comportamentele sexuale pe lângă fete. Scuza cum că „așa sunt ei, băieții” este greșită pe atâtea planuri și reflectă o problemă de mentalitate a societății, de care nu știu dacă o să ne lecuim vreodată. Un copil nu își dă frâu liber comportamentelor sexuale pentru că „așa e el”, ci pentru că așa a văzut și chiar a fost încurajat că e ok.
Iar tot în categoria de acte de hărțuire sexuală care au fost normalizate de-a lungul timpului intră și obiectificarea sexuală a femeii de către bărbați. Sămânța problemei este sădită, încă o dată, din copilărie. Din comentariile pe care le-am citit la ultimul meu vlog postat recent despre acest subiect (ajuns la peste 200.000 de vizualizări), am observat că majoritatea blamau cu argumente pertinente mentalitățile învechite și cele toxice, deci poate mai există o șansă să facem progrese în acest sens și să punem imediat o etichetă negativă când este cazul.
Eu am făcut modeling internațional timp de 3 ani de zile, înainte să mă apuc de online și pe când eram ceva mai aeriană, iar în călătoriile mele am întâlnit destui bărbați care și-au încercat-o, ca să zic așa. Fără consimțământul meu, desigur. De așteptat, cumva, mai ales într-o industrie ca cea a modelingului. De multe ori s-a întâmplat să întâlnesc la shootinguri sau la defilări CEOs ai unor mari branduri, care tratau modelele ca niște păpuși închiriate pentru plăcerea lor. La început, vizuală. După, mai băgau o fisă pentru alte opțiuni, ca să zic așa. Din China până în Italia, peste tot dai de indivizi toxici.
Sunt pro educația sexuală în școli. Cred că ar face o mare diferență. M-am săturat să fim la stadiul de gândire cum că sexualitatea este un subiect tabu. Wake up, people!
Daria Jane
În liceu – eu fiind fată trans şi pe atunci fiind la începutul tranziției – eram atinsă deseori pe sâni de către copii. Ţipau „uite măi că are cum au femeile”. Era foarte deranjant, dar overall arăta cât de expuse sunt femeile la „judecata” publică. Atât eu, cât şi colegele eram atinse, more or less, iar atinsul pe sâni cu motivul „voiam să văd cum se simte, sau dacă ai push-up”, dar şi atinsul pe spate, sunt din păcate normalizate şi asta trebuie să se schimbe.
Am fost norocoasă să nu trec prin experienţe prea dramatice cu hărțuirea sexuală. Îmi amintesc totuşi de o întâmplare pe care am povestit-o şi pe vlog. Eram la Neversea, era spre dimineaţă. Eu îl aşteptam pe prietenul meu pe acolo, el era la baie. Au venit nişte străini, iar unul dintre ei m-a luat în braţe şi a început să mă sărute. Totul a fost foarte random, punea şi mâna pe mine, încercând să atingă zona intimă, dar după ce mi-am revenit din şocul iniţial l-am împins. Au plecat zâmbind ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, fiindcă pentru ei, femeile sunt ca o pradă. Trebuie mereu să fie „disponibile” pentru ei, iar dacă nu sunt, merg pe premisa că poate se răzgândesc în timpul abuzului. Accentul în România cade mereu pe ce a făcut victima de a fost agresată, nu pe agresor.
Nu am experimentat nimic de genul când trăiam ca băiat, deşi epatam prin feminitate. În mod clar mă simt mult mai urmărită, mai privită acum. Majoritatea privirilor, poate chiar 99%, sunt inofensive şi bărbaţii respectivi se uită cu admiraţie (ceea ce mi se pare normal într-o oarecare măsură). Dar de acolo până la claxoane şi fluierături este cale lungă. Bărbaţii cred că femeile după care se claxonează trebuie să se simtă mândre că primesc acea atenţie masculină. dar în realitate se întâmplă contrariul. Eu personal mă simt jenată, chiar obiectificată. Respectul faţă de cum arată o femeie nu se arată nici prin claxoane şi fluierături, nici prin priviri insistente.
Într-adevăr a fost o trecere bruscă de la „nimic” la o atenţie constantă. Am fost nevoită să mă obişnuiesc pe parcurs. Dacă iniţial nu aveam frica de a ieşi noaptea singură pe stradă purtând rochii sau fuste, am dobândit-o în timp.
Mimi
Crescând în România, am învățat să mă obișnuiesc cu astfel de comportamente grotești și să le ignor. De-a lungul timpului, am observat că singura modalitate prin care îi pot opri este indiferența. Evident, nu ar fi aplicabilă în situația unei forme mai agresive de abuz cum ar fi violul, despre care nu mă simt în măsură să vorbesc.
Ca orice fată, m-am lovit de multe ori de misoginism, atât din partea bărbaților cât și din partea femeilor. Cea mai neplăcută formă de hărțuire sexuală pe care am trăit-o au fost presupunerile oamenilor în legătură cu viață mea sexuală și chiar afirmațiile anumitor bărbați, care nu au reușit să obțînă ce și-au dorit de la mine. Am făcut mereu tot posibilul să nu pun la suflet vorbele spuse de gurile rele din jurul meu, dar e inevitabil să nu te afecteze aberațiile oamenilor, mai ales atunci când vine vorba de cunoscuți.
Cred ne lipsește în primul rând educația sexuală în școli și licee, care ar ajuta la dezinhibarea noastră la nivel de societate. Sunt la curent cu noua lege, știu că s-a implementat educația sanitară, predată în mod limitat – adică o dată pe semestru, dar totuși obligatorie în școli. Personal, mi se pare o mișcare penibilă din partea ministerului, faptul că au numit-o „sanitară” în loc de „sexuală” și faptul că se va întâmplă atât de rar, deși în România chiar ar fi nevoie de ea. E că și cum ar susține în continuare inhibarea și rușinea unor nevoi umane, pe care cu toții le experimentăm.
Anne Marie Chelariu
Având în vedere că raportul de putere e inegal, orice femeie are grijă la felul în care reacționează la hărțuirea sexuală, pentru că nu știi niciodată cât de nebun, târlan sau agresiv e hărțuitorul. Mie mi s-a întâmplat să nu reacționez deloc, pentru că m-am blocat de câteva ori, la cât de șocant a fost episodul de hărțuire. Nu am avut reacție când m-a urmărit cineva în scara blocului și mi-a băgat mâna în pantaloni, împingându-mă în perete. Nu am avut reacție când cineva s-a masturbat la un metru de mine, în autobuz. Noroc că au avut reacție doamnele de lângă mine, care i-au dat cu geanta în cap, în timp ce bărbații din autobuz, incluzând șoferul, au stat să se uite.
Dar am reacționat înjurând pentru că m-am speriat când eram cu mama prin Cetatea Alba Iulia, ziua în amiaza mare, și de după un zid a ieșit un bărbat dezbrăcat complet, dar încălțat și cu ochelari de soare, masturbându-se. Am făcut apoi plângere la info point și urma să fie trimis un echipaj de Poliție. Nu am mai stat să verific, eram prea zdruncinate de felul în care ne-a fost întreruptă plimbarea.
Am povestit într-un clip pe canalul meu de YouTube despre experiențele mele cu hărțuirea – am fost urmărită de mai multe ori, mi-au ieșit în cale masturbatori, am fost fluierată, am fost pipăită pe ringul de dans, mi s-au zis lucruri obscene în spațiul public, pe stradă, de către bărbați străini, am fost atinsă în locuri intime împotriva voinței mele, s-a strigat după mine. Dintre cele mai șocante au fost cele în care am fost și atinsă, nu doar hărțuită verbal. Și am fost hărțuită și online. Ca femeie în România nu prea scapi nehărțuită, cred că fiecare femeie are cel puțin un episod dubios, după care ieșirile pe stradă nu au mai fost la fel.
Trebuie educație din copilărie, să știi că nu pui mâna pe nimeni dacă nu îți dă voie!
Și niște empatie ne lipsește, dar și ea se poate dobândi cu educație.
Magdyz
De cele mai multe ori, dacă hărțuirea sexuală se întâmplă pe stradă încerc să ignor, să grăbesc pasul și să sun repede pe cineva să stea cu mine la telefon. Sincer îți spun, îmi e frică să reacționez. Ultima oară când am răspuns am fost urmărită cu mașina până la un non-stop unde am stat până a venit cineva să mă însoțească acasă.
Actele sexuale pe care le-am văzut normalizate au fost palmele peste fund de la colegi. De exemplu, în generală primeam toate penare peste fund când ieșeam la tablă iar profesorii râdeau. Apoi comentariile de tipul „mama față ce bună ești”.
De-a lungul timpului am primit multe comentarii și mesaje cu „ce ți-aș face”, „mamă dacă te prind pe stradă vezi tu”, „ți-o ceri ” și multe alte cuvinte pe care nu aș vrea să le reproduc, toate astea la postări publice de pe Instagram. Apoi, pe stradă și în mijloace de transport în comun am pățit să fiu urmărită sau privită și „întâmpinată” de semne obscene din limbă sau mâini ca o „invitație”. Există mai multe care m-au marcat în mod deosebit, cea despre care am și vorbit public anume când era să fiu violată de un taximetrist în timpul zilei după ce mă luase de la școală, pe motiv că nu îi raspunsesem la un mesaj pe Facebook. Ca idee, 70% dintre comentarii au fost „te-a așa și nu ți-a plăcut „, „meritai oricum să fii violată”, „de ce nu te-a violat”. De atunci nu cred că am o postare la care se nu existe „și te miri că vor să te violeze taximetriștii ” sau „Ce? Acum nu te mai violează nimeni?”
Un om educat, un om informat nu o să facă niciodată asta. Nu o să accepte genul asta de comportament și nu o să sexualizeze vreodată pe cineva, dar astea sunt lucuri care trebuie învățate de mici copii. Avem nevoie de educație sexuală în școli, avem nevoie de legi aspre cu privire la agresiune, și dacă nu poți educa niște oameni care „nu se pot abține” atunci să suporte consecințelor cu amenzi mari sau chiar cu ani buni de închisoare.
Foto: Arhivă personală
Ultima modificare mai 25, 2021 10:36 am