Eterna şi fascinanta Românie ( II )

02.03.2009, 15:50.

(Partea a doua) Citeşte aici Partea întâi

Pentru o clipă m-am gândit că mă aflu la camera ascunsă. Mi-am dat seama, rapid, cu tristeţe, că nu era aşa.
Cei doi bărbaţi, care jucau rolul de bodyguarzi, bucătari, chelneri şi femei de serviciu s-au apucat de grătarul pentru care venisem, undeva la vreo 300 de metri distanţă de masa noastră.
Văzându-mi privirea mirată, Iustin m-a lămurit imediat: „Ştii, să nu mirosim a fum.” Să nu mirosim a fum? Păi nu ăsta e farmecul unui grătar? Da’ ce mă bag eu? Ce ştiu eu cum e în cercurile înalte?
Pe măsură ce mititeii, ceafa de porc (unde era Nikita pe vremea aia?), cârnăciorii picanţi şi alte bunătăţi erau gata, un cerber dintre cei doi ni le aducea la masă şi ne servea, elegant, pe fiecare în parte.
Dacă, între aceste drumuri, se nimerea ca vreunul dintre noi să dea pe gât ultima înghiţitură din pahar, Iustin chema imediat „chelnerul” să ni-l umple la loc.
Am încercat să-i explic ceva ce era evident: nefiind niciunul dintre noi ciung, puteam face această operaţiune cu succes, fără a-i mai pune pe amărâţii ăia să alerge de la grătar până la masă.
Mi-a retezat-o scurt: „Pentru asta îi plătesc”, drept pentru care m-am prefăcut că nu îmi mai e sete. Am încercat să găsesc o explicaţie în privirea Andreei, dar ea era pierdută, fredonând, probabil, viitoarele ei hituri.
Peste ani, s-a dovedit că presupunerea mea de atunci nu era corectă. Toată această demenţă a durat ceva mai mult de două ore. Tot Iustin a fost cel care a dat semnalul: „Se pleacă!”
Bodyguarzii-chelneri-femei de serviciu au executat toate manevrele de la sosire în ordine inversă – strâns tacâmuri, luat faţa de masă, cărat masa la maşină – şi, pe-aci ţi-e drumul. Urma o sâmbătă seara, de neuitat, la discotecă. Stabilimentul, aflat undeva în centrul oraşului, nu se deosebea prea tare de un cămin cultural, clasic. Asta, la prima vedere.
Odată intrat, privirea îţi era răpită de celebrul Winnetou, căpetenia apaşilor, pictat în mărime naturală pe unul dintre pereţii discotecii. Hai că-i bine, mi-am zis, în sfârşit o faţă cunoscută.
Localul era ticsit de tineri îmbrăcaţi în pantaloni de trening de fâş, maiou mulat, sandale şi şosete albe. Masa noastră era chiar în faţa ringului, înconjurată de lanţuri groase cât mâna, o altă idee marca Iustin, prin care oamenii erau ţinuţi la distanţă de comoara lui, Andreea.
Este inutil de precizat faptul că lumea a atârnat peste acele lanţuri, în speranţa obţinerii unui autograf din partea celei ce le făcuse onoarea de a se pogorî printre ei.
Şi atârnaţi au rămas, pentru că nici unul nu s-a dovedit a fi demn de semnătura divei. Eu am plecat după o jumătate de oră şi poate că nu mi-aş mai fi amintit niciodată de acel weekend, aproape S.F., dacă nu aş fi fost iritat de toate aceste lamentări, vizavi de gusturile românilor, mai ales în materie de divertisment.
Toţi cei care se întreabă, retoric, încotro se îndreaptă ţara asta, uită sau, de fapt, nu ştiu cum arată ţara şi oamenii ei, cu adevărat.

Dan Capatos