Elvira Deatcu a știut de la 15 ani ca vrea să devină actriță și, tot în același an, l-a cunoscut pe Horea, un băiat cu ochi albaștri, cu doi ani mai mare decât ea. Au corespondat prin scrisori în perioada liceului, iar după absolvirea lui s-au revăzut. Timp de 7 ani, relația s-a desfășurat mai mult pe peronul gării, întrucât el era student la Cluj și ea la București. S-au căsătorit după ce ea l-a cerut de soț la Vama Veche.
Într-un interviu pentru Unica.ro, Elvira Deatcu ne-a demonstrat, prin povestea ei de viață, că uneori viața bate filmul. Și-a ales o profesie care are rol terapeutic pentru ea și îi oferă posibilitatea să se rupă de realitatea cotodiană și să interpreteze de fiecare dată alt personaj. Mai multe despre viața de actor, dar și despre povestea ei de dragoste care s-a concretizat, în urmă cu 23 de ani, printr-o căsătorie, ne-a povestit Elvira Deatcu.
Citește și: Cum se menține Elvira Deatcu la 50 de ani: ”Îmi este teamă de alte intervenții, eu cu fața lucrez”
VEZI Elvira Deatcu și-a cunoscut soțul în liceu
Ai avut primul rol în liceu, ai profesat apoi ca învățătoare. Cum a fost drumul acesta? Când ți-ai dat seama că vrei să fii actriță?
În clasa a IX-a am luat un casting la Geo Saizescu, Dumnezeu să-l odihnească, împreună cu Delia Nartea, cu care eram colegă la Pedagogie, și așa am intrat în această poveste fascinantă. Și pentru că oricum mi-a plăcut de mică să mă arăt, să spun, adică aveai nu aveam treabă, eu îți ofeream niște versuri. Mi-a plăcut chestia asta foarte tare și probabil că așa a fost să se întâmple și fiind la liceu, după acest proiect, am hotărât că asta aș vrea să fac.
Cum i-a schimbat teatrul viața Elvirei Deatcu „Am pierdut acea frustrare, pentru că mi se pare că lucrurile se întâmplă cu un scop”
Ai avut un moment când ai luat în calcul să renunți la meseria asta? Poate când ți s-a furat un rol sau poate când te-ai simțit nedreptățită.
Nu, am suferit, dar nu. Cred că sunt acolo unde trebuie să fiu. Pentru mine profesia asta în primul rând este o terapie, m-a ajutat să depășeșc momente complicate din viața personală. Momente de cumpănă care există în viața noastră. În momentul în care ajungi la teatru uiți și de facturi, și de rate, uiți de toate lucrurile care îți aparțin, pentru că nu suntem menajați, avem și bune și rele deopotrivă în viața noastră și faptul că mă duc la ora 16.00 la cabină, pentru că nu pot să funcționez altfel, trebuie să uit de Elvira mama și gospodina, pe mine mă ajută povestea altcuiva, întâlnirea asta.
Cele 5 ore cât stau la teatru pentru mine au rol terapeutic. Chiar și când au fost momente mai dificile, de asta spun că am pierdut acea frustrare, pentru că mi se pare că lucrurile se întâmplă cu un scop. Acum am ajuns la această înțelepciune, vârsta mă ajută, că îmi dau seama că dacă nu a fost să fie, nu a fost să fie, nu pentru că nu am fost eu bună, pentru că nu m-am potrivit.
E o întâlnire chimică până la urmă și poți să fii minunată la un casting, dar să nu fii pe aceeași lungime de undă cu partenerul sau pentru cel pe care se face castingul respectiv, care este, habar nu am, protagonist și am făcut pasul înapoi. E o frustrare, dar am învățat că nu este vorba despre mine și despre calitatea mea profesională.
Ai o memorie foarte bună. Cum reușești să reții atât de multe roluri?
Ce face diferența este că noi învățăm acel text pe scenă lucrând și atunci te legi de obiecte, replicile se așează altfel când lucrezi, memorezi și acasă singur, pentru că trebuie să te duci cu textul totuși într-o proporție destul de mare învățat la scenă și să-l asimilezi, dar să devină al tău, devine cu ajutorul partenerilor, cu ajutorul obiectelor din scenă, a decorului, sunt lucruri care te ajută, ai repere și fizice în învățarea asta.
Elvira Deatcu, secretul căsniciei de 23 de ani: „A fost o relație care s-a desfășurat mai mult pe peronul unei gări”
Recent, tu și soțul ați împlinit 23 de ani de căsătorie. Cum a fost perioada asta?
L-am cunoscut în clasa a IX-a, a fost un an important pentru mine, la 15 ani am făcut și filmul cu domnul Saizescu, l-am cunoscut pe soțul meu la Cluj la colindat. A fost un chin și o jale pentru că eram amândoi, am devenit și eu studentă, în perioada liceului nu ne-am văzut.
Ne-am revăzut când am împlinit eu 18 ani și l-am invitat la petrecere mea. Am comunicat prin scrisori, pe care le citeam în clasă, în spate, toate colegele așteptau scrisorile de la Zânul meu și se citeau cu voce tare. Dar ne-am revăzut când am împlinit eu 18 ani, am intrat la Institut la 19 ani, noi râdem acum, dar chiar a fost o relație care s-a desfășurat mai mult pe peronul unei gări.
Mai mult el făcea naveta, că nu aveam bani de vagon de dormit. El era student la Cluj și eu în București. A fost o relație la distanță. Ne-am căsătorit când eu aveam 27 de ani, dar el s-a mutat în București când aveam 25 de ani. Deci vreo 7 ani așa a fost relația noastră.
V-ați căsătorit destul de târziu…
Noi vorbeam des despre asta și, la un moment dat, eram la Vama Veche, unde stăteam mult vara în studenție, și în apă i-am zis: ”Hai, ce facem? Să ne luăm!” Bine. De fapt, eu l-am cerut pe el în căsătorie. Nu a fost cu inel, cu îngenuncheat, nimic din toate astea, nu aveam bani, a fost destul de complicat, dar tot ce era pe lângă noi a făcut să fie posibilă această nuntă.
„A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea”
M-am dus la Doina Levintza cu care lucrasem și i-am povestit cam cum aș vrea să fie rochia mea, mie nu îmi place albul și mă gândeam cu groază să am pantofi albi și rochie albă. I-am povestit cum vreau să fie rochia mea, cât mai simplă, cât mai spanish, cât mai pe lângă corp, fluidă și în timp ce povesteam Doina mi-a desenat-o. Când am terminat de povestit, mi-au dat lacrimile, pentru că era exact rochia pe care o visam.
Mi-a spus că are o dantelă ivoire într-un depozit și fetele de la ea de la atelier mi-au decupat fiecare floricică brodată ca să îmi facă voalul. Dan, soțul Doinei, mi-a făcut poșeta și sandalele, a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea.
Sursă foto: Instagram/Ziarul National
Ultima modificare noiembrie 29, 2022 2:24 pm