Cine nu îl știe pe Dragoș Bucurenci? Sigur l-ați văzut măcar într-unul dintre aceste roluri – de activist civic, de publicist, de om de televiziune, de scriitor și, mai nou, de trainer de comunicare.
Și, cu toate acestea, cine este Dragoș Bucurenci cu adevărat? Ce se ascunde în spatele imaginii publice și a fațetelor carierei sale? Care îi sunt fricile, îndoielile, sensibilitățile și vulnerabilitățile?
„Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, noul titlu semnat de Dragoș Bucurenci, apărut la Curtea Veche Publishing, vorbește despre aceste lucruri, intime și profund umane. Este o pledoarie pentru vulnerabilitate, exemplificată prin mai multe exerciții de auto-dezvăluire, în lungul drum al autorului către maturizare.
Care a fost momentul în care te-ai simțit cel mai vulnerabil?
În copilărie. Cred că de asta mi-am și dorit cu ardoare să se termine odată. Și a mai fost un moment, la 32 de ani, când le-am povestit colegilor de la Stanford despre copilăria mea, în cadrul unui program în care fiecare dintre noi a învățat să deschidă ferestre către sine și către ceilalți. A fost o experiență deopotrivă înfricoșătoare și eliberatoare.
Cum îți depășești vulnerabilitățile?
Nu știu altă cale decât exercițiul cu oglinda – confruntarea cu ceea ce noi numim destul de impropriu „slăbiciunile” noastre și care reprezintă, de cele mai multe ori, sinele nostru cel mai autentic. Pentru a le transforma în calități cu care să ne mândrim, în puncte tari ale personalității noastre, vulnerabilitățile trebuie îmblânzite, adică trebuie pipăite, explorate și în cele din urmă îmbrățișate. Evident, chestia asta e mult mai greu de făcut decât de spus. Un vers care circulă pe Internet și este îndeobște atribuit (greșit) lui Bukowski spune „find what you love and let it kill you”. Aș zice că în cazul vulnerabilităților trebuie procedat taman pe dos: „find what’s killing you and start loving it”.
Cât de mult crezi că se poate expune un scriitor?
Eu cred că dacă un scriitor nu are de gând să se expună ar fi mai indicat să se lase de scris. Sunt pline tarabele de cărți scrise de politicieni și de alte persoane publice pe care nu le citește nimeni pentru că nu e nimic interesant în ele. Pentru că autorii n-au renunțat la absolut nicio mască, n-au dat jos niciun văl, n-au făcut altceva decât să prezinte o nouă ipostază la fel de cosmetizată a aceleiași păpuși Barbie sau a aceluiași maimuțoi de pluș. De altfel, de cele mai multe ori, cărțile respective nici nu sunt scrise de ei. Sunt niște pseudo-cărți. Cărțile adevărate sunt întotdeauna despre cel sau cea care le scrie, chiar și când sunt cărți de ficțiune. Un autor bun închide întotdeauna între paginile cărților lui o parte din sine și de asta cărțile bune trăiesc o vreme chiar și după ce autorii lor încetează din viață.
Au femeile (și) vulnerabilități diferite față de cele ale bărbaților?
Îmi displac stereotipurile de gen, așa că nu am să mai adaug și eu unul mormanului de prejudecăți care separă cele două sexe. Eu cred că femeile și bărbații au mult mai multe lucruri în comun decât lucruri care-i despart, iar asta se vede foarte bine și când vorbim despre vulnerabilități. Frica de singurătate, frica de moarte, lipsa de sens a existenței, sindromul impostorului sunt doar câteva dintre vulnerabilitățile împărtășite în mod democratic atât de femei, cât și de bărbați. Ce am observat este că prezența altor bărbați este inhibantă atât pentru femei, cât și pentru bărbați – femeile vorbesc mai ușor despre vulnerabilități cu alte femei, iar bărbații se cenzurează și mai mult dacă sunt doar în compania altor bărbați. Dacă e adevărat că prin femeie a intrat cunoașterea în lume, cum spune mitul biblic, se pare că tot prin femeie va intra și auto-cunoașterea.
Câteva tips & tricks pentru cititoarele noastre…
Mă tem că nu există tips & tricks sau cel puțin eu nu știu nici unele. E un teren studiat de atât de puțină vreme încât suntem norocoși că avem câteva hărți grosiere și niște ghiduri rudimentare de expediție. Mai avem până la „sfaturi de călătorie”. Le-aș reaminti doar ce a spus Churchill, că nu există curaj autentic în absența fricii. Curajul înseamnă să-ți privești frica în față, să te lași copleșit de ea, dar să rămâi în picioare, să nu-i întorci spatele și să nu dai înapoi. Viața, zice un proverb american, nu e o repetiție cu costume, ea merită trăită cu aceeași autenticitate cu care un actor joacă la premieră. Iar dacă e să trăim viața pe bune, asta înseamnă să ne pipăim slăbiciunile, să ne îmbrățișăm vulnerabilitățile, să vorbim deschis despre imperfecțiunile noastre, ca să nu ajungem să scrie pe mormintele noastre „Aici zace o păpușă Barbie” sau „Aici zace un maimuțoi de pluș”.
Foto Ovidiu Moisin și Andrei Mușat
Află mai multe despre cartea lui Dragoș Bucurenci în Unica de martie, de astăzi la standurile de presă!