Cristina Bălan, fostă membră a trupei Impact și câștigătoare a emisiunii Vocea României 2015, trăiește una dintre cele mai intense perioade în plan personal. Mamă a trei copii, artista ne face dezvăluiri din sânul familiei și mărturisește că, de când a venit pe lume Nedeea, ea, soțul și gemenii se simt „îmbătați de strălucire și candoare”.
În cadrul unui interviu sincer, acordat în exclusivitate pentru UNICA.ro, Cristina Bălan rememoreaza primii ani din viața ei și a soțului, Gabriel, alături de gemenii Toma și Matei, diagnosticați cu sindrom Down. Ani de zile au fost într-o permanentă stare de negare, creierul refuzând să accepte realitatea din cauza că„ mai multe șocuri emoționale au năvălit peste noi. Nașterea prematură, spitalizarea și apoi diagnosticul bebelușilor, tot ce a urmat”.
Cristina Bălan, despre soțul ei: „Este partenerul, co-echipierul, prietenul, cel cu care am creat viață și care îmi este alături la orice pas”
Căsătorită din 2012 cu Gabriel Bălan, alături de care are trei copii, pe Toma David și Matei Nikolas, gemenii de 11 ani, și pe micuța Nadeea Sofia, de 1 an și jumătate, Cristina Bălan ne povestește cum arată acum o zi din viața ei. Venirea pe lume a Nadeei a fost ca o gură de aer proaspăt, după ani grei, și toată familia o adoră.
„Nadeea a venit ca soarele care când apare la orizont, învăluie cu lumină și căldură. Așa ne-am simțit noi, îmbătați de strălucire și candoare. Cea mică e ca un magnet pentru toată familia. Și gemenii o adoră, se distrează zilnic împreună. O și protejează, uneori. Alteori sunt geloși, inclusiv ea. Ador să-i văd cum își construiesc relația. Mă gândesc, din când în când, că va trebui să-i spunem Nadeei că frații ei au sindrom Down, când vom simți că e momentul. Până atunci, mă bucur de interacțiunile lor pline de ingenuitate și lipsite de etichete”, povestește Cristina Bălan pentru UNICA.ro.
Cristina Bălan recunoaște că nu regretă, neapărat, scena. Și când s-a lansat, dar mai ales acum, mărturisește că nu a rezonat niciodată cu frivolitatea industriei muzicale. Nu renunță însă la marea ei iubire și anunță că va lansa piese proprii, de suflet, care merită să fie auzite, „indiferent de soarta lor în spațiul public”.
VEZI De ce a renunțat Cristina Bălan la Conservator
Cristina, știu că te-ai apucat de Conservator și te-ai lăsat după doi ani. De ce?
Trebuie să încep cu câțiva ani în urmă, pentru context. Imediat după terminarea liceului, am dorit să iau o pauză de la studiul asiduu al muzicii. În liceul Ion Vidu, muzica se studiază la modul cel mai serios și profund. Pentru muzică, celelalte materii cădeau pe plan second. Când erau examene, concursuri, audiții, concerte cu instrumentul, corul sau orchestra. Așadar, după Bacalaureat mi-am zis că pot încerca și altceva, cum ar fi… jurnalismul. Îmi plăcea enorm să scriu, am jurnale întregi și tot felul de schițe, de când eram adolescentă.
Desigur, fără niciun fel de pregătire am luat notă mare la engleză, dar la analiză gramaticală am dat chix. Așa că am stat un an pe tușă. Asta însemnând că am concertat cu trupa Impact. Lucru care mă împlinea, era o mare dorință să străbat țara în lung și-n lat. După acel an, cam cu o lună înainte de admiteri, am început să reiau întrucâtva studiul muzical și să mă pregătesc pentru Conservator.
„Era destul de dificilă această jonglerie”
Știu că ai intrat cu bursă.
Da, cu bursă și apoi a început chinul împărțirii timpului între cursuri și concerte. Uneori ajungeam adormită la vreun seminar, pentru că avusesem concert cu o noapte în urmă, în vreun club. Țin minte că era destul de dificilă acesta jonglerie. Dar nu din acest motiv am renunțat în al doilea an. Am plecat pentru că, pe atunci, se făceau patru ani de școală pentru o materie care, în opinia mea, putea fi comasată în trei.
Aveam piticii mei pe creier, că e pierdere de vreme pentru mine. Plus că nu-mi plăcea pedagogia muzicală, crezusem că e altceva. Era prea multă teorie și eu doream mai multă practică. Ca fapt divers, în prezent am înțeles că se fac trei ani de studiu la Conservator, secția pedagogie muzicală.
„Nu mă gândeam la succes, îmi plăcea că îmi împlinsem visul de a cânta pe scene mari”
Ai intrat în trupa Impact și ați avut un succes uriaș la vremea respectivă. Cum ați reușit să manageriați acesti succes? Erați foarte tineri.
Ca să spun drept, în acea perioadă eu eram artistă și atât. Cântăm, compuneam, scriam. Nu aveam treabă cu logistica, de care se ocupa colegul meu, Rareș, care era și mai matur decât mine cu niște ani. Erau și începuturile industriei, când lucrurile cred că erau mai simpliste. Și aveam multă energie, cum e normal în prima tinerețe.
Nu mă gândeam la succes, îmi plăcea că îmi implinsem visul de a cânta pe scene mari. Aveam sesiuni creative foarte dese în studioul de înregistrări, filmam videoclipuri și făceam ce mă pasiona. Aceste lucruri reprezentau universul meu. Sunt fericită și recunoscătoare că am trăit acele vremuri când puteam să-mi fac moațe și să fiu eu însămi, liberă și intensă.
Privind înapoi în timp, cum era Cristina Bălan de la Impact și cum este cea de azi? Ce simți că ai câștigat și ce ai pierdut în toți acești ani?
Cristina Haios eram în perioada Impact (râde). Și nu mi-am dezonorat numele: chiar eram haioasă. Și idealistă, neliniștită, entuziastă, nerăbdătoare, fără încredere în sine, motiv pentru care compensam cu umorul. Cristina Bălan este o versiune maturizată, mai șlefuită, mai așezată și cu mai multă forță mentală. Am câștigat multă experiență din care am învățat tot felul de reguli de viață. M-am mai pierdut pe mine, uneori. În rest, nu am pierdut nimic din ce nu e „consumabil”.
În ce relații a rămas Cristina Bălan cu Rareș, fostul coleg de la Impact
În prezent mai păstrezi legătura cu Rareș?
Da, ne mai scriem, am vizitat locul de vis pe care l-a construit în ultimii zece ani, în județul natal, am fost la nunta lui. Are și el familie, e un tată cum nici el nu credea că poate fi și mă bucur mult să-l văd în matca sa. Imediat după nuntă a venit pandemia și nu ne-am mai întâlnit, fizic. Mesaje și apeluri video, în ultimii ani.
Care crezi că a fost cel mai greu moment din cariera ta?
Cred că în prezent trăiesc cel mai greu moment. Cel în care îmi doresc să mai scot piese, am demo-uri cu potențial, așa cred. Însă imediat realizez că, pentru asta, e nevoie de multe resurse, printre care timp și finanțe. Și îmi doresc să fiu și mamă pentru gemeni și mezina care încă e bebeluș.
Cum a început povestea de iubire dintre Cristina Bălan și soțul ei: „Abia după ce am lăsat trupa Impact la vatră și am început să cânt solo, am devenit cuplu”
În 2009 Rareș a părăsit trupa, fiind înlocuit de Gabriel Bălan. Din acel moment viața ta și a lui s-au schimbat definitiv. Când ți-ai dat seama că Gabriel a devenit jumătatea ta?
A fost un moment de cotitură plecarea lui Rareș. Venise în urma unor conflicte apărute pe fond de oboseală și rutină, criză economică, deci și financiară. În acel moment am respirat ușurată, dar am și fost, cumva, împovărată. Paradoxal, dar în timp ce mă bucuram că pot începe o altă etapă, îmi și părea rău după ce lăsam în urmă.
Proiectul Impact a mai continuat, din inerție, vreo doi ani. Mai erau concerte, trecuse criza, banii erau bineveniți. Gabi ne fusese alături niște ani, ca tour manager și tehnic de scenă, ne știam bine și eram prieteni buni. Dar abia după ce am lăsat trupa Impact la vatră și am început să cânt solo am devenit cuplu.
Ce înseamnă soțul tău, pentru tine? Dacă ar fi să te gândești la primele trei calități ale lui, care ar fi acelea?
Soțul meu e o oglindă și o energie complementară. Este partenerul, co-echipierul, prietenul, cel cu care am creat viață și care îmi este alături la orice pas. După ce privești dincolo de aspectul romantic, începi să vezi unde și cum trebuie lucrat ca relația să se fluidizeze și să ne armonizăm.
O fi defect profesional, dar perspectiva mea e destul de muzicală și în ceea ce privește căsnicia. Un duet în care trebuie să acordezi bine instrumentele și apoi să repeți împreună iar și iar, ca să sune plăcut. Printre calitățile pe care le apreciez cel mai mult la soțul meu se numără loialitatea, capacitatea de a evolua și sensibilitatea artistică.
După o perioadă grea, cum vă găsiți echilibrul, tu și soțul tău?
Cred că ne conectăm la frecvențe mai înalte și ne concentrăm atenția pe aspecte frumoase, pozitive. Ne setam scopuri, visuri și năzuințe. Ne mai ținem discursuri motivaționale, o mână întinsă, o vorbă de încurajare. E mare lucru să ai cu cine să urci treptele evoluției.
Aici văd toată chestiunea ca pe un dans. Te mai defazezi, mai calci aiurea, poate te și împiedici, dar partenerul te ține de mână și te poate ridica. Astfel continuați să căutați ritmul. Tocmai acest du-te vino e farmecul, energia în mișcare. Poate fi frumos sau altfel, e o alegere, în fiecare zi. Conștientă sau nu.
Cristina Bălan și soțul ei, greu încercați de viață: „Primii ani au fost năucitori, ca și cum m-ar fi izbit, frontal, o bilă demolatoare”
În anul 2013 s-au născut Toma și Matei, iar din acel moment artista Cristina a devenit mamă cu normă întreagă. Având în vedere situația băieților, cât de grei au fost primii ani?
Primii ani au fost năucitori, ca și cum m-ar fi izbit, frontal, o bilă demolatoare. Schimbările la 360 grade sunt dure pentru oricine. Ca și cum astăzi alergi iar mâine te trezeșți legat de un stâlp. E dificil pentru creier să se adapteze la lucruri radicale. După ce s-au format anumite rețele neuronale familiare, e necesar să uiți de ele și să muncești la altele complet diferite. Ca și cum ți s-ar cere să schimbi cursul unui rău. Până sapi o albie nouă trece ceva timp.
Am trecut prin toate stadiile unui șoc traumatic. Cel mai dificil a fost cu negarea. Nu, creierul nu vrea să accepte și parcă nu vrei să înfrunți monstrul din dulap, e mai sigur să rămâi nemișcat. Și așa am fost, o perioadă. Nemișcată, în depresia mea. Am respirat mai superficial, parcă îmi era teamă că mă trezesc din buimăceală.
A fost foarte greu, nu greu.
A fost cumplit pentru că mai multe șocuri emoționale au năvălit peste noi. Nașterea prematură, spitalizarea și apoi diagnosticul bebelușilor, tot ce a urmat. Lupta permanentă pentru a ne integra, pentru a primi ajutor. Pentru a ne păstra luciditatea și pofta de viață într-o situație cu multă rutină și prea puțină libertate. Uneori simțeam că suntem extenuați, dar știam că ne așteaptă încă mult drum în față și trebuie să ne dozam energia.
„Devenind mama lui Matei și a lui Toma am înțeles și alte dimensiuni ale noțiunii de a iubi”
Ce ai învățat, în aceșți 11 ani, de la băieții tăi?
Ah, dar câte n-am învățat! Când mă uit în urmă, uneori mă amuză superficialitatea pe care o aveam. Și nici nu știam că nu prea am profunzime spirituală și sufletească. Deși eu credeam că da. Abia devenind mama lui Matei și a lui Toma am înțeles și alte dimensiuni ale noțiunii de a iubi, de a dărui, a sacrifica. De a face totul pentru altcineva decât mine. Băieții mei mă fac să privesc atent la mine, să mă văd în gesturile și mimica lor. De dragul lor, muncesc în fiecare zi să devin un om mai calm, mai blând, mai ascultător și mai iubitor, mai înțelept și puternic.
Am mai învățat să nu mai iau în serios orice fleac. Chiar nu mă mai ating prostioarele, nu-mi mai consum emoțiile pe nimicuri care peste ceva vreme nu vor conta deloc. Cu alte cuvinte, dacă nu plouă zdravăn nici nu scot umbrela din suport (râde). Am mai învățat să trăiesc în prezent, să uit rapid multe supărări, să mă bucur de mici realizări ca și cum ar fi uriașe.
Dar am și învățat, la propriu, multe despre psihologia copilului, despre nutriție, terapii și metode de vindecare, totul datorită copiilor mei. Nu știu dacă aș fi fost atât de tenace și dornică de informare dacă aș fi avut gemeni neurotipici. Poate că da, dar clar am fost motivată în plus de condiția lor genetică.
„Societatea românească este în curs de dezvoltare a calităților necesare pentru a face loc dizabilității”
Este România pregatită pentru copiii atipici?
Societatea românească este în curs de dezvoltare a calităților necesare pentru a face loc dizabilității. Am mai ținut discursuri în care am tot repetat că nu de dizabilitatea fizică sau mintală ar trebui să ne temem, ci de cea emoțională. Pentru primele două există soluții, pentru ultima mai greu. Dizabilitatea emoțională se manifestă prin incapacitatea de a empatiza, de a acceptă diferențe remarcabile. Prin impulsul de a respinge, de a agresa verbal sau chiar fizic.
Cristina Bălan trage un semnal de alarmă: „Statul dă legi fără acoperire”
Știu părinții și profesorii să învețe copiii tipici că trebuie să aibă înțelegere și pentru cei cu nevoi speciale?
Multe cadre didactice sunt total nepregătite pentru copiii cu dizabilități. Statul dă legi fără acoperire (cum e dreptul copiilor cu dizabilități de a învăța în sistemul de masă, dar fără profesori de sprijin și alte facilități).
Mulți părinți tipici se tem că prezența unui copil cu dizabilitați e un impediment în evoluția colectivului clasei, fără să se gândească din perspectiva umană. Nu își învață proprii copii să fie atenți și plini de iubire cu un coleg care deja are o situație dificilă.
Din fericire, global există o politică de toleranță, acceptare, incluziune și integrare a persoanelor cu diferite dizabilități și asta ne ajută și pe noi. Să sperăm că românii vor copia și acest trend, pe lângă altele. Măcar pe considerentul că oricând, oricine poate avea o dizabilitate.
„Și în mine am surprins tendința de a fi mai agresivă sau sarcastică atunci când nu mă simt bine psihic sau sufletește”
În toată perioada de 11 ani, ce ai învățat despre omenie și despre răutate? Cum ai avut puterea să mergi mai departe, indiferent de ce auzeai în jurul tău?
Având și două suflete care nu cunosc răutatea, ei doar reacționează la mediul în care sunt expuși, îmi este și mai evidentă când apare la semenii mei. Înțeleg răutatea ca fiind apanajul unui suflet în suferință. Și în mine am surprins tendința de a fi mai agresivă sau sarcastică atunci când nu mă simt bine psihic sau sufletește. Când sunt supărată sau tristă, nervoasă sau frustrată, atunci simt impulsul de a descarcă toată această energie negativă. Dacă sunt online în această stare negativă și văd ceva cu care nu rezonez, tind să reacționez tot negativ.
Fiind atentă la ce fac atunci când mă simt într-un fel sau altul, am reușit să înțeleg de unde apare răutatea. Acest lucru m-a ajutat să gestionez săgețile și pietrele virtuale îndreptate spre mine. Știu că nu e despre mine, când cineva ventilează în direcția mea. Este, mai degrabă, o nevoie neîmplinită. Altfel, mai reușesc să mă și detașez de propriul ego și să caut să înțeleg și perspectiva cealaltă.
Cum arată o zi din viața Cristinei Bălan și a soțul ei: „Înseamnă îngrijirea copiilor de dimineață până seara”
Nadeea Sofia, fetița mult așteptată, un copil minunat. În curând face un an și jumătate și a captat, bănuiesc, toate atenția fraților ei. Acum, cu trei copii, cum arată o zi normală din viața voastră?
O zi tipică din viața noastră înseamnă îngrijirea copiilor de dimineață până seara. Bătăi de cap în privința terapiilor și activităților pentru Toma și Matei, viitorul lor. Unde să-i mai ducem, ce să mai facem pentru a le construi un viitor independent. Nadeea a venit ca soarele care când apare la orizont, învăluie cu lumină și căldură. Așa ne-am simțit noi, îmbătați de strălucire și candoare.
Cea mică e ca un magnet pentru toată familia. Și gemenii o adoră, se distrează zilnic împreună. O și protejează, uneori. Alteori sunt geloși, inclusiv ea. Ador să-i văd cum își construiesc relația. Mă gândesc, din când în când, că va trebui să-i spunem Nadeei că frații ei au sindrom Down, când vom simți că e momentul. Până atunci, mă bucur de interacțiunile lor pline de ingenuitate și lipsite de etichete.
Dar ție ce îți plăcea să faci în copilărie?
Cred că cel mai mult mi-a plăcut să-mi folosesc imaginația. Adoram să citesc povești și să îmi imaginez că sunt acolo, în lumea lor. Am devorat multe volume. Mi-a plăcut în egală măsură să zburd, să patinez, să înot, am fost atrasă de sporturi deși nu am practicat în mod special vreunul.
Am vrut să spun, inițial, că iubeam să cânt. Dar asta se subînțelege, oarecum. Eu cântam la orice, fie instrument sau obiect. Orice era legat de muzică îmi stârnea interesul. Iar asta a stârnit atenția unor adulți care i-au îndrumat pe părinții mei să mă dea la școală de muzică.
Cristina Bălan face dezvăluiri despre părinții ei: „Am avut o relație foarte strânsă cu mama”
Când aveai nevoie de sfaturi la cine te duceai, la mama sau la tata?
Am avut o relație foarte strânsă cu mama, așadar la ea mă duceam pentru a comunica. Cu tata am avut un alt tip de relație, bazat mai degrabă pe latura intelectuală. Cu mama dansam, cântam, mergeam la cumpărături sau în oraș, vorbeam, ascultam muzică. Cu tata jucam șah sau făceam alte activități structurate.
Care este cea mai importantă calitate a ta și cel mai mare defect?
Calitatea care îmi place cel mai mult la mine e faptul că învăț rapid. Defectul la care aș mai lucra e capacitatea de a mă organiza.
Cristina Bălan vorbește despre pasiunile ei secrete
Ce nu știe lumea despre tine?
Unul dintre hobby-urile mele mari este să adun și să colecționez pietre. Prețioase, semiprețioase sau ordinare, cât timp au o anumită formă sau culoare, mă fascinează. Mă relaxează să pictez. Am câteva tablouri realizate de mine, prin casă. Nimic nu mă bucură mai tare ca procesul creației, exprimarea artistică. Mă bucură să văd creații de-ale mele prin casă, ele sunt ca niște mantre.
„La recurs, am făcut compromisul de a plăti daune”
Ai făcut compromisuri în viață?
Cred că toți facem compromisuri, mai mari sau mai mici. Cine zice că nu, înseamnă că nu-și dă seama. Am făcut compromisuri când a fost în beneficiul unei situații. Spre exemplu, mai demult am fost dată în judecată pentru că, în timpul unui concert, o femeie a susținut că i-am spart nasul aruncând doze de bere în public. Context: o companie de bere era sponsor al evenimentului. Mi s-a spus să împart câteva beri în public, scena era mai la distanță și am atenționat oamenii că urmează să le arunc, ușor, spre ei.
Evident că nu am dat ca la aruncarea ciocanului, nu există nicio dovadă. Din toate filmările acelui concert nu reieșea că a fost vreun vacarm în jurul cuiva cu nasul rupt, nu existau martori credibili, am câștigat procesul. Apoi, la recurs, am făcut compromisul de a plăti daune. Nu mai aveam energie să fac drumuri până la Buzău (acolo se ținea judecarea cazului) și voiam să scap de tribunal. Compromisuri morale nu fac, îmi place să mă simt bine în interior, țin la igienă emoțională.
Cristina Bălan: „Nu mi-a plăcut frivolitatea industriei în dezvoltare, nu-mi place să mă transform în ceva ce nu sunt”
Regreți, vreodată, scena? Ți-e dor de ea?
Am trăit intens anii de carieră, m-am bucurat de muzică și de scenă. Nu mi-a plăcut, în schimb, frivolitatea industriei în dezvoltare. Mă simțeam mereu ca nuca-n perete în peisajul autohton. Și în prezent sunt tot așa. Nu-mi place să mă transform în ceva ce nu sunt, nu la vârsta aceasta. Merge în adolescență, când îți cauți identitatea și locul, dar când te maturizezi emoțional te iubești pentru ceea ce ești.
Îmi place să muncesc la progresul intelectual, spiritual, fizic și mental. Simt că în lumea showbiz-ului se caută, mai degrabă, pirita și nu aurul. Uneori mi-e dor să mai înregistrez și să lucrez piese. Acele zile, săptămâni sau luni când muncești la o piesă sau un album. De ce să mint, mi-e dor.
Ce proiecte muzicale ai în viitor?
Mi-am propus să mai scot câteva piese, indiferent de soarta lor în spațiul public. Chiar dacă nu sunt trendy sau comerciale. Sunt de suflet și merită să fie auzite.
Sursă foto: Arhivă personală Cristina Bălan
Ultima modificare iunie 18, 2024 2:14 pm