Un dansator expresiv, coregraf exigent, creator de costume și spectacole, dar mai ales un deschizător de drumuri în ceea ce privește musicalul, o formă complexă de spectacol mai puțin prezentă în spațiul teatrului autohton. Mărturiile lui Răzvan Mazilu dezvăluie personalitatea sa efervescentă, perfecționistă, atent preocupată de evoluția constantă, congruentă muncii și talentului artistic excepțional.
Privindu-l pe omul din oglindă, artistul Răzvan Mazilu, cum s-a schimbat acesta odată cu „marea distanțare”? Cum ai reacționat la această oprire forțată, impusă de pandemie?
Pe mine pandemia m-a surprins într-un moment vulnerabil, m-a găsit cu garda jos, astfel că am fost foarte marcat. Lucram la un nou spectacol, musicalul „Cabaret”, la Teatrul Odeon, eram pe ultima sută de metri și efervescența mea creatoare a fost brusc sugrumată prin lockdown. Eu nu știu decât să urc pe scenă și să fac spectacole. Când ți se ia ceea ce iubești cel mai mult, este foarte dureros. Acum încă mă recompun din bucăți, precum un puzzle straniu, iar marele meu noroc a fost proiectul cu „Maria de Buenos Aires”, noul spectacol montat la Teatrelli. Mulțumesc echipei minunate de acolo pentru acest proiect venit ca un pansament pentru suflet.
Ai continuat repetițiile acasă? Ce ți-a lipsit cel mai mult?
Nu, și nici nu se poate, sau cel puțin eu nu știu sa țin repetiții decât fațăîn față cu actorul ori dansatorul din distribuție. Mi-au lipsit, normal, repetițiile, spectacolele, apoi călătoriile. De exemplu, înainte plecam frecvent la Londra, în fiecare lună, să văd musicaluri. Nu pot decât să sper că teatrul va reveni cât de curând la normal.
Te-ai gândit vreo clipă să organizezi spectacole online? Crezi că acest lucru ar fi fost o idee nepotrivită, deoarece ecranul ar fi obturat din magia unui spectacol live?
Cred cu toată ființa că teatrul – sau dansul sau un concert – se face și se receptează doar live, orice altceva e un surogat care nu transmite acea emoție extraordinară, ce să mai vorbim de catharsis… Nicio filmare, oricât de meșteșugită, nu va transmite acel schimb de energie unic care se naște între public și artiști. Eu nu am căzut în această capcană a teatrului online. Nu sunt o firmă comercială, să mă „adaptez” noilor vremuri. Mai bine mai aștept.
Cum simți publicul autohton? Ce tip de spectacole crezi că îl încântă?
Îmi e foarte drag publicul autohton, pentru că mergem pe drum, împreună, de treizeci de ani, de când am apărut pe scenă dansând. După un spectacol, o doamnă a venit la mine la cabină cu copilul de mânăși mi-a spus: „Băiatul meu v-a văzut dansând și acum face cursuri de balet”. Deci relația cu publicul e foarte subiectivă și specială. Sunt fericit că mă urmează și ca regizor de musical. Oamenii au nevoie de entertainment de cea mai bună calitate. Sunt sigur că, în timp, ei vor putea să discearnă din ce în ce mai bine și să aleagă doar calitatea.
Îți construiești spectacolele în detaliu – de la costume la coregrafie și așa mai departe. Cum crezi că influențează toate acestea publicul spectacolelor tale? Cum ai descrie catharsisul oferit de show-urile tale?
Am spus-o mai demult și mă autocitez, căci spusele rămân absolut valabile: „Îmi doresc ca spectacolele mele să nască, înainte de ridicarea cortinei, nerăbdare, insațietate. Febrilitatea aceea pe care o ai înaintea marilor întâlniri. Apoi adorație. Vreau sa fiu iubit, eu și spectacolele mele. Pentru că și eu mă dăruiesc cu totul, atât cât sunt. Apoi spectacolul meu să atingă, în inima și în mintea oamenilor, corzi de sensibilitate neștiute sau adormite, senzații, flash-backuri și revelații ca într-un montagnerusse de emoții peste emoții.”
Care este cel mai mare dar pe care crezi că l-ai oferit constant în toți acești ani publicului tău?
Evadarea din cotidian, timpul care se suspendă atât cât ține spectacolul, propunerea unei lumi mai bune, mai frumoase, mai pline de umanitate și generozitate. Am ambiția să propun un tip de discurs în care teatrul, dansul, muzica și imaginea scenică se întâlnesc pentru a crea spectacolul total.
Cum te-au maturizat experiențele artistice de până acum și cum se reflectă în personalitatea ta? Sutele de ore petrecute pe scenă, relațiile cu cei de la repetiții, reacțiile publicului…
Mereu am încercat să fac o experiență de viață din orice experiență artistică. Niciun spectacol nu l-am făcut „de serviciu”, totul m-a costat, uneori chiar sănătatea. Nimic nu e întâmplător, fiecare proiect a marcat, chiar fără săîmi propun, etape ale vieții mele, magia scenei și realitatea cotidiană se amestecă precum un joc misterios de oglinzi. Sunt întrebări existențiale la care am găsit răspuns lucrând la un spectacol. Sunt oameni care mi-au devenit prieteni pentru că ne leagă aceleași afinități artistice sau chiar pentru căîmi sunt spectatori fideli. Am avut parte de experiențe artistice care au schimbat destine și viața mea a fost modelată de succese și de eșecuri deopotrivă. Am învățat, din teatru, să am curaj, să am răbdare, să nu judec, să fiu generos, săștiu ce vreau și să vreau mult. Am învățat să iubesc și să mă las iubit.
Ai timp și de alte pasiuni, diferite de lumea dansului sau a teatrului? De pildă, îți place să gătești sau să faci un sport ieșit din comun?
Nu, nu mai am timp, căci mi se pare că mai sunt atât de multe spectacole de făcut… Mai ales dacă te implici și în crearea costumelor, ca mine, și ești trup și suflet doar acolo… Mi-ar fi plăcut să am timp să pictez, dar, cum ziceam, fac schițe de costume și asta compensează. Înrest, sunt antitalent la orice, de la chestii tehnice la gastronomie, spre amuzamentul prietenilor.
Ai reflectat în tot acest timp, cu siguranță, la spectacolele de teatru muzical, care știm că îți sunt atât de dragi. Povestește-ne despre noul spectacol montat de tine, „Maria de Buenos Aires” de la Teatrelli.
E chiar un musical „de suflet”, un proiect venit într-o perioadă foarte dificilă. E ca un vis, ca un miracol, și nu mă feresc de vorbe mari, căci nu speram să fim lăsați să jucăm prea curând acum, când teatrele din Europa sunt închise. „Maria de Buenos Aires” s-a născut din dragostea mea pentru tango, pentru muzica lui Astor Piazzolla și pentru spațiul cultural sud-american. Pe care planificasem să îl vizitez anul trecut, chiar într-un voiaj de documentare, dar pandemia mi-a dat planurile peste cap. E despre un mod de a iubi și a trăi cum nu mai există azi, așa îmi pare, e despre emoție și destin, despre libertate și fatalitate, despre poezie și speranță. E despre cum ar trebui să iubim și nu o mai facem: plenar, până la capăt, cu toată ființa, cu toată bucuria și profunzimea. Așa se iubea când lua naștere tangoul. Azi suntem superficiali, speriați, grăbiți după iluziile conturilor de Facebook și Instagram. Acest spectacol suspendă timpul și aduce în scenă o lume pe care o știați, dar pe care ați uitat-o.
Ce ne promiți că vom vedea, în continuare, la spectacolele tale?
Pe scurt: frumusețe, emoție și strălucire.
foto: Andrei Gîndac, Dragoș Trăistaru & Romana Țopescu, Dragos Taralunga