Într-o lume în care pandemia și cancerul par cei mai aprigi dușmani ai omenirii, Chris Simion-Mercurian a reușit să vadă binecuvântarea în aceste provocări. Vremurile de restriște nu au descurajat-o, ci dimpotrivă, i-au dat o altă perspectivă asupra vieții. Despre care ne-a vorbit și nouă în rândurile ce urmează.
Ce ai făcut în perioada de izolare? Cum a fost viața fără teatru?
Pentru mine nu mai există viață fără ceva sau altceva. Am depășit vârsta cu „viața mea este teatru”, „fără teatru mor”. Viața mea este sau nu este. Teatrul reprezintă ceva vital pentru mine, aș fi ca un om mutilat dacă nu aș mai face teatru, ar lipsi o parte esențială din mine care mă bucură, care îmi dă sens, dar care nu îmi ia viața dacă nu-l mai fac. Am trecut de etapa în care să am nevoie să demonstrez, nu mai am ambiții, nu mă mai interesează să fac ceva cu orice preț. Poate că am norocul de a mă exprima prin scris și în izolare am profitat la maxim de asta. Mi-a fost extrem de fertilă pandemia din acest punct de vedere. Am terminat „Dicționarul de optimisme” pe care îl voi publica anul acesta și am început să lucrez la partea a treia a trilogiei, romanul „Ce n-am putut ierta”, care va închide un capitol esențial din viața mea după „Ce ne spunem când nu ne vorbim” și „40 de zile”.
Izolarea determinată de pandemie mi-a oferit ceea ce nu îmi ofeream singură, dar tânjeam: un trai simplu, esențial, fără risipă, fără alergătură inutilă, fără întâlniri gratuite. A fost ca o igienă, m-am adunat, am trăit în tihnă. Înainte traversam un haos care deși mă enerva și pe care nu-l simțeam benefic, nu-l opream, crease dependență. Pandemia l-a oprit. În afară de asta, m-am bucurat mult de viața de cuplu și am început să fac chestii pe care nu credeam vreodată că aș fi în stare să le fac (cum ar fi gătitul, îl practic din martie cu mare bucurie).
Cred că atunci când nu te încrâncenezi să fie doar cum vrei tu să fie, ci accepți schimbarea, poți să descoperi multe și utile. Ne este frică de necunoscut. Eu sunt curioasă, sunt aventurieră, îmi doresc să explorez, să fiu surprinsă, să mă scot din confort, să mă pun în situații pe care nu le-am mai abordat. Am trăit câteva luni folosind 5% din vestimentația care zace în șifonier, nu am avut nevoie de mai mult și am fost fericită. Nu am avut nevoie să mă duc la salon pentru că mi-am testat imaginația și am experimentat. Nu am plâns după sală pentru că dacă am vrut să fac sport am făcut și acasă (iar atunci când nu am avut gantere mi-a confecționat soțul meu două greutăți din două lemne).
Ne lamentăm când ne alintăm. Important este să fim sănătoși. În rest, nu există constrângeri sau probleme decât dacă ne dorim să existe, dacă permitem asta. Noi alegem cum trăim, noi ne confecționăm fiecare zi. Dacă ești nefericit, nu ești din cauza pandemiei. Ești pentru că așa alegi să fii. Dacă erai obișnuit cu șampanie și caviar, dar acum ai doar o bucată de pâine, este problema ta că nu știi să te bucuri și să apreciezi ceea ce ai. Aprecierea este un exercițiu personal. Bucuria nu ți-o dă nimeni din exterior. Ți-o dai singur.
„Pentru mine oamenii nu se definesc prin ceea ce declară, ci prin ceea ce fac”
Ce crezi despre pandemie? A venit să schimbe ceva, să ne facă să înțelegem ceva?
Pandemia a creat în mod vizibil o reformă. Deocamdată este mult prea devreme să vedem cât de afectați ieșim din ea. Sunt industrii la pământ, sunt domenii care cred că vor dispărea definitiv, în mod clar lumea a suportat o transformare profundă. Societatea în care eram înainte de pandemie nu mai are cum să se întoarcă, cel puțin nu curând. Și poate că nici nu ar fi bine să revină. Din punctul meu de vedere era într-o direcție greșită, concentrată pe consumerism, superficialitate, bifare. Era o existență la luciul apei. Pe când eu cred că esența este în adânc. Cred că este necesar să se găsească soluții financiare, economice pentru a sprijini renașterea societății, nu menținerea ei în comă.
Tu și colegii tăi ați demonstrat că se poate. Ați găsit soluții pentru a organiza și anul acesta Undercloud, primul festival de teatru independent din România. Cum a fost reîntâlnirea cu publicul în aceste condiții de pandemie?
Undercloud 13 a fost un act de curaj și o dovadă de iubire de teatru. Am fi putut să alegem să nu facem această ediție, să stăm liniștiți și să ne vedem fiecare de ce proiecte personale avea. Am ales să riscăm și să acționăm în spiritul valorilor în care credem, pe care le tot promovăm: solidaritate, pasiune, prietenie etc. Pentru mine oamenii nu se definesc prin ceea ce declară, ci prin ceea ce fac. Pe hârtie toți putem să ne desenăm un autoportret minunat, dar cât suntem în realitate parte din acest portret? După 21 de ani de activitate și câteva experiențe personale radicale, am ajuns la luxul în care fac doar ceea ce consider că este necesar. Pentru mine ca ființă și pentru domeniul meu de activitate.
Undercloud este singura platformă care susține real mișcarea de teatru independent și anul acesta s-a văzut, nu se adăpostește în furtună, iese la luptă când este cazul, stă în bătaia „virușilor”, își apără breasla, o adună, o motivează, o stimulează. Am norocul să am alături o echipă de oameni profesioniști, implicați, devotați, care garantează an de an succesul Undercloud, să am parteneri care ne recunosc valoarea, sunt cu noi în orice situație și depun efortul ca această experiență să reprezinte ceva esențial în sufletele celor care participă.
„Viața este pe zile. Nu mai proiectez. S-a simplificat”
Lupta cu acest virus a pornit după ce tu însăți ai fost nevoită să te confrunți cu o boală gravă. Cum este viața ta acum, după doi de când ai terminat tratamentul oncologic?
Primul lucru pe care-l fac dimineața este să spun „mulțumesc, Doamne”. Apoi îl privesc pe soțul meu și zâmbesc. Pornesc în aventura zilei fără să știu ce urmează și încerc să nu mă risipesc. Iar seara fac bilanțul. Viața este pe zile. Nu mai proiectez. S-a simplificat. Este alt corp cu care încerc să mă împrietenesc. Am și eu slăbiciunile mele, demonii mei. Mintea vrea ceva, fizicul nu poate oferi imediat. Răbdarea nu este punctul meu forte. Chiar și după doi ani este carusel, este halucinant, nu ai control, ai de gestionat tot felul de stări, faci slalom printre simptome. Faptul că nu mai ești în tratament oncologic nu înseamnă că ești absolvit de reacțiile secundare ale tratamentului. Nu este simplu. Ești surprins zilnic. Dar înveți să trăiești cu asta. Și mintea este un partener extrem de important. Puterea gândului. Rugăciunea. Meditația. Introspecția. Analiza. Controlul. E un work in progress, nu te plictisești, ai treabă într-una.
Am și un sprijin puternic în jumătatea mea, Tiberiu, pe care-l expun neîncetat trăirilor mele și cu care trec 100% prin această poveste. Nu îi ascund nimic, este călătoria noastră ( nu este numai a mea) și de multe ori, datorită umorului lui, mă pun repede pe șină și mă reechilibrez. Nu știu cum ar fi fost fără el, dar datorită lui n-am prea luat în serios boala asta. Tendința este să intri în tot felul de filme. Depinde de cum vrei să vezi, de perspectivă. Cu măsură, fără să transformi situația într-o psihoză, fără să exagerezi, cu bucurie, cu încredere… treci cu sens. Nu cred că există cineva care să-și dorească să se îmbolnăvească. Dar dacă apare această situație într-un cuplu, este ca un test. Te poate distruge sau te poate apropia și mai mult. Noi am ieșit din povestea asta iubindu-ne și mai mult.
„Putem să ne lăsăm cu încredere în ceea ce ne oferă viața și să fim siguri că ceea ce ni se întâmplă vine cu un rost”
Ce ai descoperit despre tine?
Pffff… am descoperit un univers. Aș putea să scriu o carte despre asta. Am dat jos de pe mine zeci de coji inutile, zeci de lanțuri pe care le târam, frici, complexe, traume. M-am îndrăgostit de mine, m-am întâlnit de Chris pe care am așteptat-o o viață, am dobândit liniște, am învățat să spun „nu”, am început să mă prețuiesc, să mă bucur, să las viața să curgă cum vrea ea, să iau fiecare experiență ca fiindu-mi necesară, să mă împac cu demonii mei, să-mi folosesc aripile cu curaj și seninătate. Am simțit că moartea este o poartă de trecere, că fiecare secundă aici ne conduce spre ceva dincolo, că nu există certitudini, că granițele dimensiunilor sunt extrem de sensibile, că nimic nu este lipsit de sens și că suntem permanent conectați la divinitate.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a îngăduit să trec prin această experiență – poartă, că m-a ținut de mână și mi-a dezvăluit atâtea. S-au deschis multe ferestre. Acum privesc cu grijă, mă minunez, trăiesc și dau mai departe. Nu am lăsat această boală să îmi schimbe credința, am primit-o ca pe o încercare. Am continuat să fac ceea ce îmi face plăcere, nu m-am ascuns, nu mi-a fost rușine, nu m-am simțit proscrisă. Dimpotrivă, atunci când am văzut în ochii oamenilor compasiune i-am confruntat și le-am cerut normalitate, iar atunci când cineva mi-a mărturisit că este o nenorocire… n-am încercat să îi schimb părerea. Fiecare înțelege ce poate și se raportează la boala asta cum are nevoie. Beneficiile pe care le culeg sunt ale mele, eu mă bucur de ele și nu este important să conving pe nimeni de asta.
Citește online gratuit numărul de octombrie al revistei Unica
Ar putea oamenii să facă ceva, poate din punct de vedere spiritual sau emoțional, ca să evite un astfel de diagnostic?
Trebuie să fii nebun să vrei să eviți ceea ce îți este necesar. De ce să intervenim în intențiile destinului? Știm noi mai bine decât Dumnezeu ce ne trebuie, ce ne este de folos? Nu cred că știm. Habar nu avem. Putem să ne lăsăm cu încredere în ceea ce ne oferă viața și să fim siguri că ceea ce ni se întâmplă vine cu un rost. Acest diagnostic nu este un blestem, nu este o nenorocire. Sau este pentru omul care nu vede mai departe de el însuși, pentru un om care se menține arogant în fața lui Dumnezeu. Acest diagnostic este un dar, este o oportunitate. Câți au șansa să se renască în aceeași viață? Este firesc să faci o testare periodică dacă genetic ești expus la acest risc, este vital să faci prevenție, este normal să ai o viață echilibrată din toate punctele de vedere ( fizic, mental, emoțional) și să nu faci abuzuri, este sănătos să-ți faci o igienă spirituală zilnică și să te păstrezi conectat la frecvențe înalte cât mai mult posibil, dar asta nu îți garantează nimic. Cu atât mai mult cu cât această boală este perversă, dă dureri în stadiul final, în stadiile incipiente se manifestă într-o tăcere absolută.
Sursă foto: Simona Olaru
Ultima modificare octombrie 20, 2020 1:26 pm