INTERVIU. Cum și-a cunoscut Anca Sigartău al doilea soț și cum a cucerit-o: „Credeam că asta se întâmplă doar în povești”/ Exclusiv

Anca Sigartău își deschide inima și face dezvăluiri neștiute despre carieră, familie și încercările la care au supus-o viața. Actrița vorbește despre soțul ei, Dragoș Pandele, omul care i-a schimbat viața, și ne spune cum s-au cunoscut și cum a știut, de la o atingere, că sunt suflete pereche.

Anca Sigartău, în vârstă de 56 de ani, este una din cele mai talentate actrițe din România. Artistă, soție și mama, Anca Sigartău a reușit să se vindece de cancer cu ajutorul credinței. Într-un interviu exclusiv pentru UNICA.RO, cunoscuta actriță recunoaște că, dacă nu ar fi luat la facultatea de teatru, s-ar fi călugărit.

Anca Sigartău, dezvăluiri despre carieră, familie și bani

În viața personală, Anca Sigartău este căsătorită de 7 ani cu Dragoș Pandele. Din prima căsătorie, cunoscuta actriță are 3 copii, pe Sonia, Teodor și Iosif. Ne spune că a fost un copil special, care trăia în lumea celor nevăzute și că la teatru a decis să dea o singură dată. Anca Sigartău își amintește cum era să moară spulberată de un tir, aflată în mașină cu cei 3 copii, și cât de greu este să te concentrezi pe cariera de artist în România.

Cum au reacționat părinții tăi, profesori de meserie, când ți-ai dat seama că vrei să urmezi o carieră artistică?

Părinții mei, mama, profesoară de fizică și tata, profesor de istorie, știau că au un copil special. Un copil încăpățânat, independent, dificil, singuratic, greu de strunit. Am fost un copil ascultător, niciodată obraznică, cu foarte mult bun simț, dar trăiam într-o altă lume. A celor nevăzute. Stăteam ore în șir uitându-mă la cer sau la coloniile de furnici dintre trandafirii din grădină. Îmi petreceam în fiecare zi câte o ora la ghena blocurilor de pe strada Frumoasă, îngrijind pisicile ce se adăposteau acolo. Le cunoșteam pe fiecare în parte. Le ajutam să fete, vorbeam cu ele și pe absolut toate le pupam din tot sufletul. Singura care își dădea seama era mama care își găsea forfecuța de unghii plină de sânge și mă întreba dacă am tăiat iar cordonul ombilical al vreunei pisici.

Ce îți mai amintești din copilărie?

Deși camera în care am copilărit era modestă, lumea umbrelor sau sutele de frunze pe care le aduceam în casă, mirosul gutuilor din geam mă făceau sa cred că așa arată universul personajelor nevăzute ce îmi țineau companie. Citeam foarte mult, studiam la pian (cu mult mai puțin decât ar fi trebuit) și absolut fiecare obiect era dintr-o poveste.

De exemplu, aveam o vază mică, albastră pe care o priveam în lumină. Într-o secundă toată lumea mea era înăuntrul unui ocean, puteam să mă plimb liniștită, să vorbesc cu toți peștii dinăuntru, să întâlnesc personajele din Mica Sirenă. Aveam întotdeauna grijă să nu rămân prea mult, pentru că mă gândeam că nu voi mai găsi drumul înapoi. Grădina plină de trandafiri de toate soiurile avea un castan bătrân. Castanul avea o scorbură, iar eu eram convinsă că înăuntrul ei se află cei trei câini din povestea „Scăpărătoarea” de Andersen. Știam că oricând pot să pocnesc din degete și unul dintre ei îmi va îndeplini o dorință.

„Mama m-a învățat să nu-mi fie frică”

Ai vorbit vreodată cu mama ta despre asta?

Când am crescut am întrebat-o într-o zi pe mama dacă și ea vede pașii din frunzele de pe alee. Mama mi-a spus că e normal să vezi sau să simți lucruri care nu se văd, pentru că nevăzutul e parte din lumea noastră și de multe ori lucrurile cele mai frumoase sunt cele nevăzute. Dar cel mai important este să nu-mi fie frică. Dacă vreodată o să mi se facă frică, să mă opresc și să spun „Tatăl nostru”. A avut dreptate, funcționează întotdeauna.

Anca Sigartău: „Îmi doream să fiu lăsată în pace, să fac doar ce îmi place”

Când aveai nevoie de sfaturi la cine te duceai, la mama sau la tata?

Părinții mei, fiind profesori, se simțeau datori să-mi „predea” informațiile în avans astfel încât nu mai ajungeam în postura de a avea nevoie de sfaturi. Bineînțeles, ca orice copil, îmi doream să fiu lăsată în pace, să fac doar ce îmi place. Slavă Domnului că am avut niște părinți buni, care au știut că așa cum orice plantă are nevoie de susținere, și nu poate fi lăsată să crească la voia întâmplării, așa și omulețul are nevoie de limite, de protecție si de „pus pe direcția corectă” .

Anca Sigartău: „Dacă nu luam admiterea la actorie, nu aș mai fi dat niciodată”

Și când le-ai zis că vrei să dai la teatru?

Eram un copil extrem de timid, un copil cu lumea lui de sunete, culori, umbre și povești. Așa încât în momentul în care am spus că aș vrea să dau la teatru, deși părea o nebunie, părinților mei li s-a părut un lucru normal în ceea ce mă privește. Aveam o pregătire muzicală solidă, făcusem ani de zile muzică, jucam în musicalurile corului Voces Primavera, dirijat de maestrul Claudiu Negulescu. Eram pe scena Ateneului, a Operei Naționale din București, era o lume cu care eram obișnuită. Jucasem Juliet în „Micul coșar” de Benjamin Britten, Wendy în „Povestea lui Peter Pan” de Laurențiu Profeta, în „Cuore” de Carmen Petra Basacopol, cu regizori precum Ion Caramitru, Alexandru Tocilescu, Gelu Colceag.

Astfel încât pasul de la muzica spre teatru nu știu dacă a fost unul corect, dar a fost extrem de normal. Singura condiție pe care tata a impus-o a fost să dau o singură dată. Dacă nu luam admiterea la actorie, nu aș mai fi dat niciodată. Dumnezeu însă mi-a ascultat rugăciunile. Mai târziu, de multe ori m-am gândit că mi-ar fi fost mai ușor și cu siguranță ar fi fost mult mai înțelept să nu fi cerut asta și să fi mers pe mâna Lui.

Anca Sigartău l-a avut mentor pe Dem Rădulescu

Ce ai învățat de la mentorul tau, maestrul Dem Radulescu?

Domnul profesor Dem Rădulescu a fost cu siguranță unul dintre cele mai bune și mai frumoase daruri pe care le-am primit în viața mea. Am făcut o facultate cu zâmbetul pe buze, m-am simțit iubită, importantă, unică. Din fetița aceea timidă, scundă, grăsuță, atipică, domnul profesor a făcut o actriță cu mult curaj cu aripile cât tot pământul. Tot timpul ne spunea că frumusețea pe scenă nu are legătură cu cea din viața de zi cu zi. „Poți să fii o femeie foarte frumoasă pe stradă, și pe scenă să nu spui nimic…și invers.”.

M-a învățat că profesia asta nu s-a născut cu mine. Că au fost actori, generații întregi fără de care noi nu am fi avut teatru sau această școală. Că lenea și succesul pot distruge un actor, că profesia noastră nu e „acum si aici”. Că e o profesie de cursă lungă și doar cel cu stomacul bun și coloana tare va rezista. Că nu poți fi actor și să citești doar Sportul Popular pentru că, mai devreme sau mai târziu, asta se va vedea. Că pe scenă trebuie să TE MIRI. Să te surprindă tot ce se întâmplă, așa cum viața te surprinde în fiecare clipă. Că această profesie este pentru PUBLIC!

Altfel poți să rămâi la tine în baie cu gândurile și angoasele tale și să te admiri în fața oglinzii. Important este succesul, nu procesul. Pe oameni nu îi interesează cât de greu îi este acrobatei să meargă pe sârmă sus la 5 metri, ci BUCURIA pe care o transmite, senzația că e ușor si că spectacolul este EXTRAORDINAR.

„Mi-e frică de fiecare dată”

Ai fost și ești selectivă atunci când îți alegi rolurile?

Întotdeauna! Sunt selectivă înăuntrul meu. Mi-e frică de fiecare dată. De fiecare dată am senzația că nu pot să fac, că nu am să reușesc. Au existat perioade în care mi-am călcat pe suflet și am acceptat proiecte în care nu credeam. Nu însemna că nu mai eram selectivă, dar aveam nevoie să îmi cresc cei trei copii. Dar, chiar și atunci, am încercat din toate puterile mele să fac tot ce pot să iasă bine. Întotdeauna mă gândesc că vreau să-mi fac treaba bine pe pământ. Atunci când o să mă duc la Dumnezeu cu toate greșelile mele și neîmplinirile mele pământești să pot să Îi spun: „Doamne, știu că nu a fost ce ar fi trebuit, dar eu am făcut tot ce mi-a stat în puteri, atâta am putut”.

Ce e mai greu de jucat, comedia sau drama?

Amândouă sunt foarte greu de jucat. Adevărul scenic este baza. Timing-ul diferă. În comedie nu ai voluptatea suferinței.

„Personajul cel mai drag mie rămâne Puck”

Daca ar fi să alegi un personaj jucat, care ți-ar plăcea cel mai mult?

Personajul cel mai drag mie rămâne Puck. Un spiriduș din altă lume și în afara timpului. Primul meu rol ca actriță angajată în Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, în cel mai frumos și inteligent spectacol. Un text de Shakespeare, o traducere de Nina Cassian, regizat de Liviu Ciulei , pe o scenă cum nu se mai pomenise.

Ce îi lipsește teatrului românesc la ora actuală?

Cred că îi lipsește boieria. Educația. Rasa și religiozitatea. Scena a fost și este în primul a îngerilor. Noi, actorii, suntem  privilegiați să fim în „lumina” reflectoarelor.

„Goana după bani sufocă artistul”

Poate trăi un actor, decent, în Romania, doar cu banii de salariu?

Decența ar trebui, în primul rând, să o cerem în interior și în relațiile cu ceilalți. Eu propun o altă formulare. Are actorul de azi confortul și liniștea de care are nevoie să poată să creeze din salariul instituției la care lucrează? Răspunsul variază pentru că depinde de nevoile fiecăruia. Dacă are de plătit o chirie sau nu, dacă are de crescut copii, de plătit rate la bănci. Dacă există cele de mai sus, atunci va alerga ca o muscă prinsă între geamuri, în toate părțile, ca marea majoritate a oamenilor.

Un artist însă are nevoie de liniște, de confort interior. Nu de hărmălaia gândurilor ce sufocă ființa creatoare cu dead-line-uri, și obligații financiare și funcționărești din ce în ce mai multe. Goana după bani sufocă artistul.

Citește și: Anca Sigartău, despre lupta ei cu cancerul: „Eu știam că mor”

Citește și: Cum arată casa în care locuiesc Răzvan și Irina Fodor. Imagini din vila superbă a familiei

Anca Sigartău vorbește despre prieteniile din lumea teatrului

Există prietenii adevarate în aceast domeniu sau invidiile sunt prea mari?

Nu știu dacă există prietenii. Eu pot să vorbesc din punctul meu de vedere, căci prietenia ține de felul în care se raportează fiecare la viață, la valori, la suflet. Eu am avut și am prieteni în teatru. Cei care au plecat consider că sunt în continuare cu mine pentru că o prietenie adevărată nu are legătură cu timpul sau cu spațiul.

Anca Sigartău, despre relația cu cei trei copii: „Am încercat să fac tot ce a fost omenește posibil să aibă amintiri frumoase”

Cum a fost și este mama Anca Sigartău? Relaxată, uneori panicată?

Asta este o întrebare la care ar trebui să răspundă copiii mei. Eu am încercat să fac tot ce a fost omenește posibil să aibă amintiri frumoase. Cu siguranță nu am avut tipare, rețete. A contat modelul părinților mei, dar nu pot să spun cu mâna pe inimă că asta a fost neapărat un lucru bun. Copiii mei au fost și sunt foarte diferiți unul de celălalt. A fost și este în continuare foarte greu să țin un echilibru.

Educația este întotdeauna pe termen lung si avem toți de profitat în urma acestei experiențe. Una dintre lecțiile importante, poate un pic mai târziu decât ar fi fost necesar, a fost  că, pentru a fi un părinte bun ai nevoie, așa cum spune Dragoș-ul meu, de „răbdarea lui Iov și înțelepciunea lui Solomon”.

„Am suferit foarte tare că, după nașterea copiilor mei, eu nu am mai existat pentru părinții mei”

Dar ca bunică? Îi faci toate poftele Anastasiei?

Nu sunt o bunică ca în povești, deși cred că asta ne este menirea. Am suferit foarte tare că, după nașterea copiilor mei, eu nu am mai existat pentru părinții mei. Eram un om fragil, singur, aveam nevoie de ajutor, de înțelegere din partea mamei și a tatei, dar erau atât de absorbiți de nepoții lor încât eu nu mai existam. În momentul în care am devenit bunică mi-am promis că, mai întâi de toate, voi rămâne mamă.

Anca Sigartău, despre soțul ei, Dragoș Pandele: „Credeam că asta se întâmplă doar în povești”

Îți mai aduci aminte ce ai simțit când l-ai văzut pentru prima dată pe Dragoș?

Ne-am cunoscut în fața teatrului Bulandra, după spectacolul „Unchiul Vanea”, unde a venit cu prietena mea Luminița Gheorghiu. Ea ne-a făcut cunoștință. Terminasem master-ul la regie și Dragoș a finanțat primul meu spectacol, dizertația „Minunata pantofăreasă” de Garcia Lorca. L-am jucat în cadrul Festivalului Medieval de la Sibiu, festival pe care el îl organiza.

Am rămas prieteni foarte buni, iar după ani de zile, când m-am gândit să demarez un proiect de educație, mi-am dat seama că singurul om care ar fi putut să facă posibil proiectul era Dragoș. Și asta pentru că era de departe unul dintre cei mai deștepți oameni cu care lucrasem. Într-o bună zi, mi-a atins mâna și acea atingere a fost cel mai frumos „te iubesc și îmi doresc să fim împreună” din toată viața mea. Știam că sufletele ce se însoțesc frumos pe pământ nu au nevoie de cuvinte, dar credeam că asta se întâmplă doar în povești.

Care crezi că este cea mai importantă calitate a lui?

Cea mai importantă calitate a lui este inteligența căptușită cu o educație solidă și pusă în slujba celorlalți și a Bunului Dumnezeu.

Anca Sigartău, despre calități și defecte

Care este cea mai importanta calitate a ta si cel mai mare defect?

Cea mai mare calitate a mea este Plămada. Am plămadă dumnezeiască. Cel mai mare defect? Că uit asta. Acest defect e la concurență cu un altul. Sunt impulsivă, vorbesc fără să mă mai gândesc la impactul pe termen lung al cuvintelor mele.

„Dacă nu aș fi intrat la facultate îmi doream să mă călugăresc”

Ce nu știe lumea despre tine?

Sunt multe lucruri pe care nu le știe lumea. Nu știe ce gândesc, ce mănânc, ce fac în timpul liber, unde îmi doresc să trăiesc, ce visez, ce-mi doresc. Cât de greu îmi e uneori, cât de tare mă distrez înăuntrul meu atunci când îmi place ce fac la filmări sau pe scenă. Că joc table și, din când în când, la loto. Iar din momentul în care am cumpărat biletul și până la anunțarea rezultatelor, eu deja fac planuri și cheltuiesc zeci și sute de mii de euro, făcând chiar și datorii (râde).

„Dacă aș avea confortul financiar nu aș mai face actorie, aș cânta la pian, aș merge la biserică și mi-aș construi o căsuță în copac”

Că vorbesc mult cu florile și cu copacii, îmi plac pisicile, câinii, peștii, păsările. Dacă aș avea confortul financiar nu aș mai face actorie, aș cânta la pian, aș merge la biserică și mi-aș construi o căsuță în copac. Când eram mică voiam să devin arheolog și scriitoare. Dacă nu aș fi intrat la facultate îmi doream să mă călugăresc, că la 21 de ani visam să am 6 copii. Oamenii nu știu că scriitorul meu preferat este H. C. Andersen, compozitorul preferat este Chopin. La un moment dat mi-am pierdut casa și, în plină iarnă, singură, cu trei copii, nu știam încotro s-o apuc. Că sunt operată la coloană, că am avut un accident foarte grav în Turcia și era să murim (a intrat un tir frontal, eram singură cu cei trei copii în mașină, mașina a fost un morman de fiare, și numai Dumnezeu știe cum a fost posibil să nu pățim ceva grav nici unul dintre noi). Nu știucă mi-e frică de gândaci și de târâtoare. Că nu îmi plac interviurile, le dau pentru că sunt parte din profesia mea, nu îmi place să mă fotografieze cineva, nu îmi place niciodată cum arăt. Și multe altele neimportante.

Cel mai greu compromis făcut de Anca Sigartău: „Să te supui unui sistem inuman și fără Dumnezeu”

Ai făcut compromisuri în viață? Care a fost cel mai greu?

Viața e plină de compromisuri. Toate își au rostul lor atâta timp cât sunt parte a unei existențe puse în slujba altora. Compromisurile pentru interesul personal sunt cele inutile. Compromisul cel mai greu de făcut este cel de a continua să funcționezi într-un sistem condus de mediocri și de pseudospecialiști fără competențe. Să te supui unui sistem inuman și fără Dumnezeu.

Dacă ai fi la începutul carierei ce greșeala știi sigur că nu ai mai repeta?

Cu siguranță nu aș mai alege teatrul. Nu m-aș mai face actriță. Aș sta departe de lume…

Foto: Anca Sigartău