Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru UNICA.ro, Alexia ne-a povestit de unde a pornit pasiunea ei pentru muzică, cui îi datorează succesul înregistrat în ultima perioadă, dar și care a fost cea mai mare dezamăgire pe care a avut-o până acum. Nu în ultimul rând, artista le-a dat un sfat celor care își doresc să ajungă pe culmile succesului.

ALEXIA are 20 de ani, vine din orașul viorilor, din Reghin mai exact, și a visat dintotdeauna să facă muzică. E un om foarte norocos, pentru că e înconjurată zilnic de oameni de la care are ce învăța și care o susțin, dar și pentru că face zi de zi ceea ce iubește. Îmi place să cred despre mine că sunt un om simplu, natural, dar care respiră prin muzică.

Dintotdeauna a fost prezentă muzica în viața și casa mea. Încă de când eram mică visam aceleași lucruri la care visez și astăzi… să ajung la sufletele oamenilor prin ceea ce am de spus prin muzică, să îmi aud vocea la radio și să cânt pe cele mai mari scene. Mi-aș dori să las ceva în urmă și să am identitatea mea ca artist.

Care este cel mai mare vis al tău? Să ajung fix acolo unde mi-am promis dintotdeauna că o să ajung. În inimile oamenilor, cântând pe cele mai mari scene ale țării și de ce nu, ale lumii. Îmi doresc să pot ajuta oamenii prin muzica mea, să se regăsească și să simtă ceva mereu, pentru că muzica nu poate exista dacă nu există emoție.

Mereu am încercat să vin cu piese și în special versuri/texte care să zică ceva real, dar oarecum într-o notă de maturitate, probabil una prea mare comparativ cu vârsta pe care o aveam atunci când am lansat prima piesă. Cred că piesele mele se adresează unui public cu o categorie de vârstă nu foarte precisă. Primesc aproape săptămânal filmulețe pe Instagram și Facebook cu copii care îmi cântă piesele, dar și cu un public ceva mai matur. Îmi place să cred că muzica mea se adresează tuturor, unei categorii de public mare.

Mereu voiam să fac ceea ce fac acum, și anume să fiu artist. Când eram mică, așteptam să râmân singură acasă ca să mă pot urca în patul din dormitorul părinților mei, să iau telecomanda în mână, să fur căștile de la telefonul tatei și să îmi susțin concertul imaginar cu mii de oameni. Făceam asta aproape zilnic. Nu mă văd vreodată făcând altceva.