Alexandrina Halic, o viață dedicată copiilor. La 82 de ani, actrița dezvăluie secretul longevității pe scenă: „Am avut parte de cele mai frumoase roluri din poveștile copilăriei” / Exclusiv

Alexandrina Halic este actrița care, de 62 de ani, face fericiți copiii din România. Devenită voce și colaboratoare înainte să se înființeze Teatrul Ion Creangă, miniona actriță și-a găsit adevărata vocație datorită vocii și staturii ei.

La 82 de ani, Alexandrina Halic mărturisește că este, în continuare, recunoscută și oprită de oameni pe stradă. De șase decenii este actriță la Teatrul Ion Creangă și recunoaște că, în continuare, copiii sunt fascinați atunci când vin la teatru.

Alexandrina Halic, vocea care spune povești pentru generații de copii încă din anii ’60: „Copiii de azi au alte așteptări, sunt înarmați cu altfel de cunoștințe”

Alexandrina Halic și-a dedicat întreaga viață teatrului. Nu a avut o copilărie ușoară. Născută în timpul războiul, a asistat la toate schimbările care au urmat. Părinții ei au divorțat și a crescut, alături de sora ei, fără tată. Anii au trecut și cu ei s-a dezvoltat și pasiunea Alexandrinei Halic pentru teatru. Imediat după ce a susținut examenul de bacalaureat, a dat la Teatru și a intrat din prima încercare. În exclusivitate pentru UNICA.ro, celebra actriță își aduce aminte de cenzura din vremea comunistă. Nici măcar spectacolele pentru copii nu scăpau de verificările succesive și de scoaterea, în totalitate, a unor spectacole.

„Am asistat, neputincioși, la scoaterea din repertoriu a unui spectacol admirabil, creat de Ion Lucian după scrierile lui Eugen Ionescu. Asta pentru că autorul era considerat „trădător și dușman al poporului” pe vremea aceea” ne povestește Alexandrina Halic.

Vedetele din România au strălucit la Festivalul Mamaia 2024. Wow, ce ținute! GALERIE FOTO

Recomandarea zilei

În plan personal, Alexandrina Halic are doi copii, pe Anne Marie și Alexandru, și este o bunica fericită cu patru nepoți.

„Am aflat ce înseamnă spectatorul copil acum 62 de ani”

Alexandrina Halic, vocea care a spus povești pentru copii încă din anii ’60. Cum erau copiii atunci, cât de mult contau poveștile?

Maria de la Insula Iubirii, vacanță de vis în Grecia, cu noul iubit. A uitat de Dany Boy, de Marcel și de ispita Beni / FOTO

Recomandarea zilei

Am aflat ce înseamnă spectatorul copil acum 62 de ani. În anul trei de facultate am devenit colaboratoare la proaspăt înființatul Teatrul pentru tineret și copii. Copiii de atunci sunt bunicii copiilor de astăzi. Am fost, așadar, martora câtorva generații de spectatori copii.

S-au schimbat foarte mult lucrurile în decursul acestor ani. Copiii de azi au alte așteptări, sunt înarmați cu altfel de cunoștințe. Noutățile vin peste ei într-un ritm amețitor. Ceea ce nu s-a schimbat e curiozitatea vie cu care descoperă lumea și pe ei înșiși. Nevoia de poveste a rămas aceeași.

S-au schimbat puțin basmele?

Când vorbesc de poveste nu mă refer doar la basmul clasic cu care au crescut generații întregi de copii. Mă refer la orice fel de narațiune care le poate stârni interesul și emoția necesare oricărui spectacol reușit.

Vă asigur că și copiii de atunci se bucurau la fel de mult de povești ca cei de azi. Erau și ei justițiari înnăscuți. Încurajau sonor eroii îndrăgiți chiar dacă, pe vremea aceea, ei se numeau Harap Alb, Făt Frumos și Nică fără frică. Astăzi se numesc Superman sau Harry Potter.

Alexandrina Halic: „Abia acum conștientizez, cu adevărat, tot binele pe care l-a făcut și îl face teatrul pentru copii”

V-ați început cariera fiind doar o voce. O voce veselă în anii cenușii și terni ai comunismului. Erați conștientă de bucuria pe care o aduceați?

Asta e menirea actorului pe scenă, să aducă bucurie în rândul celor veniți să-l vadă. Nu o face în chip decorativ, ci pur și simplu pentru că această alegere îl motivează, îl împlinește. Bucuria despre care vorbim circulă în două sensuri: după ce e dăruită publicului se întoarce la cel de pe scenă, binefăcătoare răsplată!

Am înțeles, încă din anii de început, că teatrul pentru copii e necesar și benefic. Când un adult mă oprește pe stradă și-mi spune „vă știu de la teatru” sau „vă ascultăm la radio, mi-ați bucurat copilăria” îmi dau seama că aceste mulțumiri li se cuvin tuturor celor care au slujit acest teatru. Abia acum conștientizez, cu adevărat, tot binele pe care l-a făcut și îl face, în continuare, teatrul pentru copii.

Citește și:  Motivul conflictului dintre Cove și Ioana Ginghină: „Unii colegi consideră că a fi angajat la teatru este un drept” / Exclusiv

Citește și: Ana Maria Brânză, la 39 de ani: „Am greșit, în repetate rânduri, atât pe planșa de scrimă, cât și în afara ei, dar am fost eu și nimic mai mult” / Exclusiv

Alexandrina Halic ne vorbește despre o prietenie care durează de 57 de ani

Dintre colegii contemporani cu dumneavoastră, de cine ați fost cea mai apropiată?

Vă spun fără să ezit, de Anca. I-am cerut voie să vorbesc despre ea, așa că rămâne doar Anca. Suntem colege de 57 de ani. Vorbesc la timpul prezent pentru că încă jucăm împreună pe scena teatrului Ion Creangă, teatru care împlinește anul viitor 60 de ani. Ne leagă amintiri de neuitat, spectacole minunate, turnee incredibile în lumea largă.

Și în afara teatrului viețile noastre au o oarecare simetrie. Amândouă avem doi copii, un băiat și o fată, fetele noastre s-au născut în același an și avem, amândouă, 4 nepoți.

„Nu m-am bucurat de statura unui manechin, dar am avut parte de cele mai frumoase roluri din poveștile copilăriei”

Ați fost o femeie minionă, când puneați voci colegii vă puneau cărămizi să ajungeți la microfon. V-a deranjat vreodată faptul că erați micuță?

A fost un scurt moment, în tinerețe, când am crezut că din pricina asta nu voi ajunge niciodată actriță. Pe urmă am aflat că e nevoie de mine și că vocea, statura și felul meu de a fi sunt un mare avantaj. Nu m-am bucurat de statura unui manechin, dar am avut parte de cele mai frumoase roluri din poveștile copilăriei.

Ion Cojar a fost omul care v-a făcut o mare actriță iar copiii și părinții vă iubesc și astăzi. Vă mai aduceți aminte primul spectacol la teatrul de copii?

Ion Cojar și Ion Lucian, două personalități ale teatrului românesc. Doi oameni care au crezut neclintit în menirea benefică a teatrului pentru copii și au reușit să-i dea viață. Înainte ca Ion Lucian să pună bazele Teatrului Ion Creangă, într-una din sălile Teatrului de tineret și copii, cei doi au pus în scenă spectacole dedicate celor mici.

Îi datorez regizorului și pedagogului Ion Cojar viitoarea mea carieră de actriță. În regia lui am jucat în primul meu spectacol într-un teatru profesionist. Eram studentă și colaboratoare iar rolul era al unei școlărițe. Ira Vrabie se numea personajul iar piesa  era „Băiatul din banca a 2-a”, scrisă de Alecu Popovici.

Primul spectacol al Alexandrinei Halic: „De emoție m-am împiedicat și am căzut, cât eram de lungă, pe burtă”

Bănuiesc că ați avut multe, multe emoții.

Fie vorba între noi, un actor are mereu emoții înainte de a păși pe scenă. Depinde, însă, de ce fel de emoții vorbim. Unele sunt bune, constructive, altele te pot dărâma. Ei bine, la prima mea intrare în spectacolul de debut emoțiile m-au dărâmat, la propriu. Urcam pe scenă direct din sală, pe o mică pantă, trăgându-l după mine pe partenerul meu, un ursuleț dolofan.

De emoție m-am împiedicat și am căzut, cât eram de lungă, pe burtă, chiar în nasul publicului. M-am ridicat, moartă de rușine și, adunându-mă, am continuat ca și cum căzătura ar fi fost o găselniță regizorală. Căderea mea n-a însemnat și căderea spectacolului. El a avut o viață lungă iar eu, în cei doi ani care au urmat până la înființarea Teatrului Ion Creangă, am avut parte de roluri frumoase. Cu unul dintre ele mi-am dat și licența.

Citește și: Daniel Nuță, dezvăluiri din culisele primului serial fantasy-comedy din România: „Sper să creeze un fenomen”. Adela Popescu și Andi Vasluianu, actori în proiect / Exclusiv

Citește și: Oana Moșneagu a lucrat în India înainte să devină actriță: „Eram ca un chinez într-o fabrică. M-am întors pe minus” / Exclusiv

Alexandrina Halic: „Nimic nu scăpa ochiului vigilent al cenzurii”

Teatrul pentru copii era în vizorul securității sau actorii de acolo puteau respira mai ușurați? Se punea problema cenzurii?

Sigur că nimic nu scăpa ochiului vigilent al cenzurii în acei ani. Ne „bucuram” de vizionari succesive, la diferite niveluri, până să iasă pe scenă un spectacol. Dar era mai greu să găsești mesaje subversive în dramatizarile după poveștile clasice sau în textele noi care se adresau copilăriei.

Aveam însă obligația ca, pe lângă dramatizarile după textele consacrate din literature clasică pentru cei mici, să punem în scenă piese contemporane. Spectacole care să arate spiritul nou al vremurilor pe care le trăiam. Cenzura a funcționat și în teatrul pentru copii. Am asistat, neputincioși, la scoaterea din repertoriu a unui spectacol admirabil, creat de Ion Lucian după scrierile lui Eugen Ionescu. Asta pentru că autorul era considerat „trădător și dușman al poporului” pe vremea aceea.

Copilăria dumneavoastră s-a desfășurat în timpul și după război. Cât de greu a fost, pentru un copil, să trăiască toate neajunsurile?

M-am născut în timpul războiului, dar, vorba lui Ion Creangă, „copilăria, ea singură e veselă și nevinovată, ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții”. Și în cazul meu cei mari au dus greul. După război au venit alte necazuri. Seceta, foametea, mâncam și ne îmbrăcam „pe puncte”, totul era raționalizat.

Mama și cei apropiați aveau grijă să nu simțim atât de tare lipsurile. De Paște eu și sora mea primeam hăinuțe noi, de Crăciun împodobeam bradul și aveam pe masă ce se cuvenea. Mergeam la grădiniță unde aveam parte de ajutoare de la americani, unt de arahide și lapte condensat.

Alexandrina Halic a trăit toate schimbările regimului, după război: „Ne miram că din clasă a dispărut portretul regelui, că Moș Crăciun venea doar acasă”

După 1950 s-au mai schimbat lucrurile?

A fost mai greu în anii ’50, după stabilizare. În primii ani de școală nu prea știam ce se întâmplă. Ne miram că din clasă a dispărut portretul regelui, că Moș Crăciun venea doar acasă. La școală venea Moș Gerilă, dar doar pe 1 ianuarie. Crescând, am început să contientizez greutățile. Însă copilăria a rămas copilărie.

Am crescut la adăpostul dragostei părintești, am avut dascăli buni, prieteni și colegi cu care mă înțelegeam. Am descoperit plăcerea lecturii, ascultam la radio emisiuni pentru copii, teatrul radiofonic, muzică bună. Am urmat apoi un liceu cu profil real pentru că era singurul în orășelul în care trăiam, chiar dacă eu îmi doream o secție umanistă.  Înainte să mă bată gândul că aș putea da la teatru, mă pregăteam să dau la filologie. Așa că învățam la greu matematică, fizică și chimie.

Mă străduiam, cu toate că nu-mi plăceau. Mie îmi plăcea româna, franceza, latina, psihologia, chiar și ruaă. Am avut o profesoară minuntata care ne-a învățat ce înseamnă Tolstoi, Dostoievski, Pușkin și Gogol.

Care este cel mai frumos moment din copilăria dumneavoastră? Dar cel mai urât?

Ar fi nedrept și neadevărat să aleg doar câte un sigur moment din cele două categorii. Au fost multe momente frumoase, ca în orice copilărie, după cum a fost și tristețe sau revoltă. Au fost eșecuri și reușite, greșeli și împliniri, pedepse și recompense. Au fost și coronițe de premiant, dar și momente de delăsare.

Am râvnit, ca orice copil, la lucruri pe care nu le puteam avea. Dar m-am considerat bogată cu o diplomă de bacalaureat în buzunar, plecând spre București ca să-mi încerc norocul la Institutul de Teatru. Nu mai eram copil când a venit bucuria cea mare: am intrat la teatru din prima încercare. Au urmat, apoi, multe alte bucurii pe care mi le-a adus profesia.

„Eu și sora mea am crescut, de mici, fără tată”

Cât de mult ați suferit după divorțul părinților dumneavoastră, faptul că tatăl nu a mai fost prezent?

Eu și sora mea am crescut, de mici, fără tată. Nu i-am simțit lipsa pentru că am avut o mamă puternică  și iubitoare. Am avut parte de multă dragoste și înțelegere. Mai târziu, când am mai crescut, am înțeles câte sacrificii și eforturi au fost cuprinse în această dragoste fără rezerve.

Ne-am iubit mama, dar nu am reușit niciodată să-i dăruim pe cât ne-a dăruit ea. Acum, la bătrânețe, înțeleg că o mamă nu așteaptă recompense. Ea vrea să-și vadă copiii fericiți și dragostea pentru ei nu se sfârșește niciodată.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu mama dumneavoastră?

Când eram mică și eram bolnavă nu mă linișteam până nu-i auzeam pașii apropiindu-se de camera mea. Îi recunoșteam de departe și știam că o să mă ia în brațe și o să mă plimbe până adormeam. Nu mă gândeam că s-ar putea să-i fie greu, că-i amorțesc mâinile. Nu mă gândeam la nimic, eram fericită.

Prin anii ’60, când începusem să joc din plin la teatru, mama mi-a relatat o întâmplare amuzantă. Sub geamul deschis al parterului unde locuiam se jucau niște copii. Și într-o zi unul a întrebat „de-a ce ne jucăm azi”. Și răspunsul a venit imediat „de-a Alexandrina Halic”. Chiar dacă mi-a povestit amuzându-se de întâmplare, mi-am dat seama că mama se bucură pentru mine.  Țin minte că, atunci când mă alinta îmi spunea „ziua mea de duminică”.

Copiii Alexandrinei Halic au crescut, alături de mama lor, în teatru

Apropo de asta, cum a fost și este mama Alexandrina Halic? Ce înseamnă pentru dumneavoastră Anne Marie și Alexandru?

E o întrebare pe care ar trebui s-o puneți copiilor mei. Am doi copii buni și iubitori, oameni maturi, la rândul lor părinți.  Au crescut în teatru. La vârstă copilăriei nu le-a scăpat nicio premieră. Vedeau un spectacol de trei ori. Fiul meu mă uimește amintindu-și și acum replici, decoruri, atmosfera.

Alexandrina Halic: „Nu m-am considerat niciodată o celebritate”

Când erau mici știau că mama lor este o celebritate?

Nu m-am considerat niciodată o celebritate, pentru că nici nu eram. Pentru copiii mei eram doar mama lor care joacă pe scenă. Se întâmpla să fiu nevoită să-i iau cu mine la repetiții pentru că eu și soțul meu, actor și el la alt teatru, nu aveam cu cine să ii lăsăm cât timp eram ocupați.

Copiii mei se bucurau să vină la teatru. Nu și-au dorit niciodată să facă o meserie legată de această artă, și-au ales alte profesii. Stând mereu în teatru s-au prins repede când dispare mama lor zile la rând, de dimineață până seară. Se întâmpla, în perioada aceea, să jucăm și trei spectacole pe zi. Ziua mea de muncă începea la 8 dimineața, într-un studio de radio, de unde alergam la teatru.

Nepoților le-ați spus povești?

Am patru nepoți minunați. Sunt mari, studenți și liceeni. Acum își scriu singuri poveștile. N-am apucat să le spun nici lor povești în copilărie pentru că au crescut departe de mine. Dar ne iubim și ne respectăm.

Care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră?

Ca tot omul, am trecut și eu prin momente grele în viață. Cel mai dureros a fost, însă, despărțirea de mama. Aveam 31 de ani când am pierdut-o. Eram om în toată firea, dar m-am simțit, dintr-o dată, orfană. Pierdusem legătura cu viață. dispăruse ființa care mă iubea necondiționat, trecând peste tot ce i-am greșit, așa cum numai o mamă poate să facă.

Alexandrina Halic, un om și o actriță sinceră: „S-a întâmplat să fiu nedreaptă, să dezamăgesc”

Ați dezamăgit vreodată?

Nu se poate ca, într-o viață de om, să nu greșești față de ceilalți. Nu sunt o excepție. S-a întâmplat să fiu nedreaptă, să dezamăgesc, să rănesc fără să vreau. Dar n-am urât niciodată și nu cred că aș face-o de acum încolo.  Ura este veninul care distruge după cum iubirea este cea care contruiește. Mă întristează valul de ură care năvălește peste noi în ultima vreme.

Sursă foto: Alexandrina Halic; UNITER

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro

Libertatea.ro

Ed Sheeran și Chris Hemsworth, la un restaurant dn București după concertul de la Arena Națională: „A fost superb”

Fanatik

Orașul plutitor din Europa care atrage turiștii ca un magnet. Construcția lui a necesitat un efort supraomenesc

GSP.ro

Cum a început relația dintre Serena Williams și Alexis Ohanian. Cine i-a însoțit la prima în întâlnire pe cei doi. „Am încercat să aflu totul despre el”

Urmărește-ne pe Google News