«Îmi doresc să nu pierd niciun moment important din viaţa copilului meu», spune Nadia Comăneci pentru care familia este pe primul plan.
Mai poate să facă flic-flac? Are vreo operaţie estetică? Cum arată o zi obişnuită din viaţa ei şi ce planuri de viitor are.
Chiar dacă n-ai stat cu inima cât un purice la televizor aşteptând zecele care a făcut-o să intre în istorie – că erai prea mică sau nu existai – tot te mândreşti cu Nadia. Pentru că este una dintre persoanele datorită căreia ştiu americanii de România şi pentru că a fost şi rămâne un model. Acum, este o mămică implicată, care îşi petrece timpul între micuţul Dylan de doi ani şi jumătate, şi proiectele umanitare, sala de gimnastică şi revista pe care le deţine.
Vorbeşte Dylan româneşte?
Eu îi vorbesc foarte mult în română, iar el înţelege absolut tot, reacţionează la tot ce aude, însă răspunde într-o combinaţie de română şi engleză. Încă nu distinge foarte bine între cele două limbi, dar sunt convinsă că va ajunge să le vorbească pe amândouă la fel de bine.
Cu ce-i place cel mai mult să se joace?
Dylan are foarte multe jucării şi se joacă cu toate, în funcţie de dispoziţie, ca orice copil. Însă am observat că face uneori alegeri care pot părea bizare; de pildă, îi place să se joace cu o cutie mare de carton, care aparent nu are nimic interesant. Îl mai atrag, de asemenea, toate jucăriile care au un element muzical, e atras de sunete. De altfel, îi place foarte mult chitara.
Are vreo înclinaţie către ceva anume?
Da, e încă mic, dar cu toate astea este foarte puternic. La sală îi place cel mai mult să sară la trambulină şi pot spune că deja face sărituri duble, care sunt destul de dificile pentru vârsta lui. Îi plac, de asemenea, şi inelele…
Cine se ocupă de el?
Şi eu, şi Bart ne ocupăm de el, dar avem, bineînţeles, şi ajutorul unei bone pentru ca Dylan să nu rămână nicio clipă nesupravegheat.
Care e cea mai recentă ghiduşie pe care a făcut-o?
Mă amuz când îmi amintesc de ultima conversaţie cu el la telefon, în care mi-a zis să mă duc pe la el în vizită… „Mami comme visit!” Însă ca să vă povestesc o ghiduşie… Acum o săptămână a reuşit să bage o felie de toast în DVD.
Cum e să fii o «icoană» a sportului, în general?
Sunt onorată să fiu considerată o figură reprezentativă a sportului şi sunt, în acelaşi timp, conştientă că e o responsabilitate pentru mine, pentru că am devenit un model pentru multe generaţii de tineri. Şi m-aş bucura ca ei să-mi urmeze exemplul în ceea ce priveşte ambiţia şi voinţa de a duce la bun sfârşit ceea ce îşi propun.
Ce personalităţi te-au inspirat şi ţi-au rămas modele?
Încă de mică mi-am găsit un model de urmat în părinţii mei. De-a lungul anilor, ei au rămas persoanele care m-au inspirat cel mai mult şi care mi-au dat putere. Am întâlnit însă şi mulţi alţi oameni pe care i-am admirat şi îi admir în continuare. De pildă, de când m-am implicat în activitatea Special Olympics, am cunoscut-o şi o apreciez în mod deosebit pe doamna Eunice Kennedy Shriver, cea care a avut iniţiativa înfiinţării acestei fundaţii extraordinare, care ajută persoanele cu dizabilităţi intelectuale să se integreze social, prin intermediul sportului.
Mai poţi să faci flic-flac?
Da, în plasa elastică.
Rămân valabile orele de antrenament din copilărie pe corpul tău sau ai nevoie de exerciţii ca să te menţii în formă?
Nu cred că te poţi menţine în formă dacă renunţi complet la sport, chiar dacă ai fost cândva sportiv de performanţă. Eu mă întreţin făcând exerciţii în fiecare zi.
Ce sport mai practici acum?
Fitness, câte 30 de minute pe zi.
Ai face vreo operaţie pentru înfrumuseţare?
Încă nu am avut nicio intervenţie chirurgicală, pentu că nu am simţit că ar fi cazul, dar sunt de acord cu operaţiile pentru înfrumuseţare şi probabil că voi apela şi eu la aceste proceduri în momentul în care voi considera că sunt necesare.
Cine este cea mai bună prietenă a ta?
Nu am o singură „cea mai bună prietenă”. Eu sunt fericită să o pot numi „cea mai bună prietenă” atât pe mama mea, cât şi pe cumnata mea. Suntem foarte apropiate şi mă înţeleg foarte bine cu amândouă.
Cum vă petreceţi timpul liber?
Timpul liber este din ce în ce mai puţin în ultimii ani, am un program foarte încărcat şi aproape niciodată nu stau fără să fac ceva. În condiţile acestea, tot ce înseamnă timp liber este alocat fiului meu şi familiei, în general.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?
Depinde foarte mult de locul unde sunt. Dacă sunt în Oklahoma, o zi din viaţa mea cred că arată ca o zi obişnuită din ziua oricărui om. Mă duc la birou, rezolv problemele din agenda zilnică, îl iau pe cel mic, mergem la masă, îmi stabilesc programul pentru zilele următoare… Ceea ce este, poate, mai diferit în viaţa mea este că la două-trei zile călătoresc, pentru diferite proiecte în care sunt implicată.
Ce anume te-a inspirat să te implici în acţiuni de caritate mai degrabă decât să-ţi continui cariera în gimnastică?
Cariera mea în gimnastică s-a încheiat în 1984; este un proces foarte firesc în viaţa fiecărui sportiv, şi din acest punct trebuie să te orientezi către o altă activitate în care să te dezvolţi. Eu am aflat de voluntariat în SUA şi m-a inspirat foarte mult soţul meu, care era deja implicat în numeroase proiecte de caritate. Din toate domeniile în care se derulează acţiuni de caritate, am ales să mă implic în câteva, în care am simţit eu că pot avea o contribuţie şi că pot să ajut cu adevărat – ajutorarea persoanelor cu distrofie musculară, de exemplu, sau a persoanelor cu dizabilităţi, pentru integrarea socială prin sport, în cadrul Special Olympics.
În ce proiecte eşti implicată în acest moment?
Pe lângă cele pe care le-am enumerat, mai am câteva colaborări cu diverse companii pentru a le reprezenta ca imagine, în România am înfiinţat şi Fundaţia „Nadia Comăneci”, prin care se derulează proiecte pentru încurajarea performanţei în toate domeniile vieţii şi mai am, bineînţeles, businessul din Oklahoma – sala de gimnastică, precum şi revista „International Gymnast Magazine”.
Ce calităţi te-au ajutat să reuşeşti în viaţă?
Voinţa, pasiunea şi perseverenţa. Şi probabil că şi talentul nativ pentru gimnastică.
Mai ai defecte de care ai vrea să scapi?
Sunt multumită cu ceea ce sunt.
Este vreun lucru pe care regreţi că nu l-ai făcut în viaţă?
Nu. Cred că am făcut cam tot ce mi-am propus, nu am rămas cu regrete sau cu vise nerealizate.
Ce vise ai pentru viitor?
Îmi doresc cel mai mult, în acest moment, să nu pierd niciun moment important din viaţa copilului meu. Vreau să fiu cât mai mult alături de el şi alături de familia mea.
Cum te-ai simţit la Congresul Mondial al Sportului?
M-am simţit foarte bine, asta şi pentru că am fost înconjurată de nume mari ale sportului mondial şi de oameni care apreciază valorile sportului, în general. Cred că acest congres este o iniţiativă interesantă şi că ar fi o idee bună de adoptat şi pentru alte ţări.
Cu ce impresii ai rămas de la olimpiadă?
Mi-a plăcut foarte mult Olimpiada de la Beijing. Organizarea a fost foarte bună, iar competiţia, pe cât de dură, pe atât de spectaculoasă. Din păcate, nu am avut timp să vad mai mult şi din alte sporturi decât gimnastica, acesta este singurul meu regret.
Ce părere ai despre gimnastica din România?
Putem vorbi despre o altă gimnastică, dacă facem o camparaţie între gimnastica de acum şi cea de pe vremea mea. Se execută alte exerciţii, s-a schimbat radical sistemul de punctaj, precum şi regulamentul de concurs; spre exemplu, pe vremea când concuram eu, gimnaştii erau obligaţi să participe la patru sau şase aparate, pe când acum au posibilitatea să aleagă şi un singur aparat.
Ce faci ca să te relaxezi?
Mă relaxează foarte mult să ascult muzică.
Ce hobby-uri ai?
Nu prea mai am timp de hobby-uri de când sunt mămică. Mi-am păstrat însă plăcerea de face cumpărături, ca orice femeie, cred.
Ţi-e dor de România? Te-ai mai întoarce aici vreodată şi de ce?
Mă întorc mereu în România. Nu stau niciodată prea mult timp fără să vin în ţară, iar dacă mi se face dor de ceva în mod special, nu ezit să mă urc în primul avion şi să vin.
Amintiri despre o legendă, Nadia Comăneci
Nadia a fost prima gimnastă din lume care a reuşit să ia nota zece, şi nu doar o dată! La Olimpiada de la Montreal din 1976, a obţinut-o de şapte ori!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, una, îmi amintesc emoţiile în timp real de după exerciţiul la bârnă al Nadiei, la Montreal. Aveam numai cinci ani, dar valul de entuziasm a durat suficient de mult cât să nu uit. Toate fetiţele se jucau „de-a Nadia” – eu credeam că doar cele din România, dar se pare că nu numai ele. Nadia a fost una dintre cele mai cunoscute gimnaste din lumea întreagă – şi încă mai este. S-a spus despre ea că este „gimnasta perfectă, un fenomen” – şi asta până în 1984, când şi-a încheiat în glorie cariera sportivă. Cu ocazia asta, a primit şi Ordinul Olimpic „Colanul de argint”, şi a devenit un simbol. Şi când te gândeşti că toate aceste lucruri fabuloase se datorează ideii unei mame de a-şi duce copilul la gimnastică! Câţi dintre noi reuşim să ne urmăm până la capăt visele din copilărie?