Prezent în multe dintre filmele românești ale ultimilor ani, dar și pe scenele teatrelor, Adrian Titieni „duce” și rolul cel mai greu în „Bacalaureat”, filmul pentru care Cristian Mungiu a primit premiul pentru regie la Cannes. Inspirați de subiectul filmului, am stat de vorbă despre rolul de părinte, despre dileme morale, dar și despre bucuriile și greutățile meseriei de actor.
Care e povestea rolului din Bacalaureat, cum a fost procesul creării personajului doctorului Aldea?
Am dat proba și Cristian Mungiu m-a sunat și mi-a spus că am primit rolul, ceea ce a fost un fel de Cannes pentru mine! Am colaborat absolut extraordinar cu Cristian Mungiu, am făcut exercițiul încrederii, de a mă lăsa cu totul și cu totul pe mâinile lui, pentru că simțeam că știe ce vrea și că proiectul lui este gândit în amănunt. El a reușit să mă calibreze, să mă tempereze, să mă scoată din zonele în care probabil exageram și să potențeze anumite lucruri. M-am străduit să mă ridic la înălțimea așteptărilor, dacă am reușit asta – numai regizorul și publicul pot să spună.
Cu ce v-ați luptat cel mai mult în construcția personajului – un tip măcinat de probleme, căruia în decurs de câteva zile i se dă lumea complet peste cap?
Cu toții trecem prin acea dilematică situație a luării deciziilor. Deciziile ar trebui să fie conform principiilor și valorilor tale, iar dacă nu-s pe același palier, atunci devin puncte de meditație și introspecție profunde. Tuturor ni se întâmplă; date fiind circumstanțele românești trebuie să iei asemenea decizii, poate nu zilnic, dar foarte des. Am început să aduc din experiența mea proprie, personală, care e oarecum sinonimă – am și eu doi copii care se pregătesc să dea bacul, cărora încerc să le induc valori în care eu cred, pe care reușesc să le practic. Nu întotdeauna reușesc să mă pun în situația lor, așa cum mi-am promis când eram tânăr.
Vă amintiți cum a fost când ați dat bacalaureatul?
Da. Era o sărbătoare, în această triadă copil- profesor-părinte. Existau oameni competenți și capabili și atunci, nu era totul un compromis sub semnul societății socialiste. Acum au apărut camere de filmat pentru a urmări – Big Brother – așadar, nu se consumă energia în ideea de a investi în educație și învățare, ci în ideea de a verifica. Se pornește de la o prezumție de vinovăție. O să-l citez pe Einstein, care spunea: „Am căutat o viață întreagă un profesor care vrea să afle ce știu, și am dat numai peste profesori care vor să afle ce NU știu”.
De obicei, pe femeile care sunt mame și au o profesie creativă le întreb întotdeauna cum se împacă cele două roluri. Acum o să vă întreb și pe dumneavoastră, din perspectiva de tată…
La partea cu prezența suntem vinovați. Dar încerc să compensez asta cu discuții cât se poate de serioase și raționale cu copiii, pornind nu de la autoritate, ci de la condiția de libertate pe care ei și-o vor asuma în curând. Eu am trăit copleșit de faptul că trebuie să întorc părinților grija și iubirea, iar acum încerc să deblochez acest tabu spunându-le copiilor „n-aveți nicio datorie”.
Cu ce dileme morale v-ați confruntat ca părinte?
Ce ar trebui să face eu, astfel încât să pot induce copilului niște valori. Un exemplu simplu: mă simt vinovat că am fumat de față cu ei! Am învățat că trebuie să mă cunosc pe mine însumi și să mă stăpânesc, pentru că e foarte greu să cucerești cetatea asta care e propria persoană.
Citește interviul integral în revista Unica de iulie, din 25 iunie la chioșcurile de presă!
Foto: Cristian Radu Nema
Ultima modificare iunie 24, 2016 3:16 pm