A fost scenaristul serialului „Umbre”, produs de HBO, și tocmai a luat premiul FIPRESCI „Un Certain Regard” de la festivalul de film de la Cannes pentru lungmetrajul său de debut, „Câini”. Plus trofeul TIFF! Regizorul Bogdan Mirică vrea să iasă din zona de siguranță, să se joace cu așteptările spectatorilor și să experimenteze.
În primul rând, cum e să iei premiu la Cannes pentru filmul de debut?
E foarte bine – și nu mă refer din perspectiva orgoliului de artist, ci din cea a faptului că astfel filmul are șanse mai mari să fie văzut în lume și la noi. Și, până la urmă, asta este ce mă interesează.
Tu cum te raportezi la încadrările criticilor de film (de la crime la western, plus referințe diverse: David Lynch, frații Coen, Cormac McCarthy). Cum ai vrea să fie perceput filmul tău?
Când am făcut filmul nu m-am gândit nicio secundă în ce categorie o să fie încadrat. Undeva am citit că este „noul val al noului val românesc”. Mi s-a părut amuzant. Pentru mine cel mai important a fost să fac o propunere care să fie coerentă – o propunere care să spună (măcar parțial) ce cred despre viață și despre film.
De la ce tip de emoție a pornit acest film? Și prin ce emoții ai trecut pe parcursul filmărilor?
Probabil că de la frică și de la un tip de fascinație față de violență. Când eram mic, am asistat la bunica, la țară, la multe episoade de violență arbitrară între localnici – și faptul că nu existau o cauză și un scop anume mi se părea înspăimântător. Unde nu există cauzalitate, nu există nici posibilitatea de a preveni un eveniment, și asta mi se pare înfricoșător. La filmări nu prea ai timp să „simți”; toată provocarea este să nu te abați de la sentimentul general al filmului; și dacă ai stat suficient de mult timp cu povestea aia, atunci ești ok – lucrurile vor ieși cum ți le-ai propus.
Cel mai intens moment de la filmări?
Cam tot filmul a fost intens, a fost o filmare foarte grea. Am filmat mult în natură, mult noaptea (nopțile de vară sunt scurte), am filmat cu foarte multe animale, cu copii, cascadorii. Am avut de toate.
Spuneai că ai ales actorii în primul rând pentru „fizicalitate”. Poți să ne explici mai mult?
În primul rând, am căutat niște tipologii care să nu fie urbane, foarte sofisticate. Cred că toți actorii aleși au un soi de frumusețe bântuită, obosită pe alocuri. Fizicalitatea la care mă refer e greu de descris în cuvinte – o simți în realitate și o simte și camera. E vorba de faptul că un om umple sau nu un spațiu. Și asta e evident la Dragoș Bucur, la Vlad Ivanov sau la Gheorghe Visu.
Ai început cu jurnalism, apoi advertising, televiziune și ai ajuns la cinema…
Toate sunt forme de exprimare. Instinctiv, m-am îndreptat către forma de exprimare care mi se pare cea mai complexă, care mă provoacă cel mai mult, care cere cel mai mult de la mine. Nu îmi place să rămân într-o zonă „safe”, unde încep să mă simt bine. Simțitul bine în exprimarea artistică mi se pare o formă de complezență, de leneveală.
Ce urmărești atunci când construiești o poveste? Ce tip de story te interesează?
Îmi place să mă joc mult cu forma, cu așteptările spectatorului. Îmi place să mă duc unde n-am mai fost înainte, îmi place să mă arunc în beznă și să văd cum și dacă mă descurc. În fiecare poveste pe care o spun caut o formă de sinceritate. Automat se formează o legătură intimă între tine și public, ceea ce e greu – pentru că publicul e format din necunoscuți – și asta te expune maxim.
Cum crezi că se va schimbă viața ta după acest premiu la Cannes?
Sper că va fi mai ușor să fac un al doilea film. Asta este ceea ce îmi doresc.
Care e partea cea mai grea a meseriei de regizor?
Trebuie să iei multe decizii foarte rapid și trebuie să ți le asumi până la capăt.
Citește și – Armand Assante, la filmările din București pentru producția „The Wanderers”
Citește și – Cartea sau filmul? 5 romane ecranizate în 2016