Tirania cuplurilor

.
Trăim într-o lume în care stereotipul pentru adult este cel al unei persoane implicate într-o relație de lungă durată cu o persoană de sex opus. Ce faci dacă nu te înscrii în acest clișeu? Este ceva greșit să fii singur(ă) și să te simți bine astfel? Cum gestionezi lipsa… cuplului din viața ta? Psihoterapeutul Miruna Stănculescu ne dă detalii despre acest subiect. 

Dacă ne uităm la cum ne funcționează creierul, atunci înțelegem că stereotipul reprezintă media acceptată (cultural și, eventual, personal) și că deviațiile vor fi automat conside-
rate cu probleme. Adaptat la gândirea de toate zilele, un om neimplicat în cuplu devine automat un om cu probleme. Trebuie să fie ceva greșit cu el (sau ea) dacă e singur(ă), nu-i așa? Chiar dacă ajungi să cunoști omul și ești forțat să constați că e mulțumit în pielea lui de celibatar, tot tinzi să crezi că ceva nu e în regulă. Cum naiba să fie fericit dacă nu are o relație de cuplu?! Singur, adică. O exprimare incorectă, dacă te gândești că o relație de cuplu nu înseamnă, în mod automat, că nu te simți de parcă ai fi singur.  Dacă la declarația „mă simt bine singură“ o mai adăugăm și pe aceea cu „nu sunt sigură că vreau copii“, atunci lucrurile tind să devină dramatice. Cum adică să nu vrei copii? Ce rost mai are viața ta, atunci?!

Singura cale de a face sex

Cum am ajuns la consolidarea stereotipului cu pricina? Mai întâi, istoric vorbind, până acum cincizeci de ani cam acesta era cursul lucrurilor. După facultate, urma întemeierea unei familii. Diploma de absolvire repre­zen­ta sfârșitul copilăritului și asumarea responsabilităților. Un aspect „mai deocheat“, dar ca­re a contribuit și el la consolidarea stereoti­pului, este cel al sexului. Care, prin apariția și popu­larizarea pilulei contraceptive, a devenit liber de complicații tot doar de aproximativ cinci-zeci de ani. Până atunci, singura cale accep­tabilă și morală de a face sex era o căsătorie sau măcar o relație serioasă cu poten­ția­lul de a ajunge la legalizare în caz de nevoie. Tot până de curând, se presupunea că scopul principal al femeii era să se căsătorească și să aibă copii. Cele care nu izbuteau sau nu voiau să urmeze cursul văzut ca firesc al lucrurilor erau de altminteri pedepsite cu apelativul de fată bătrână. Astăzi lucrurile stau puțin di­ferit. Facultatea are și master și, dacă vrei să ajungi departe, și  MBA. Indiferent de sex, vrei o carieră și o viață înainte să te gândești să te căsătorești sau să faci copii. Totuși tot știința ne arată că cincizeci sau chiar o sută de ani nu sunt neapărat suficienți pentru a schimba modul în care ne merge mintea.

Un remediu universal

Mai apoi, la întreținerea stereotipului contribuie și miturile care însoțesc conceptele de dragoste romantică și de cuplu. O să încep cu cel mai des întâlnit, cel al găsirii sufletului-pereche, care se presupune că reprezintă un soi de panaceu pentru toate problemele exis­ten­ț­iale. L-ai găsit – gata! – toate probleme tale au dispărut… Vei fi mai fericit, mai î­mplinit, mai sănătos. Pornind de aici, e simplu să ajungi la concluzia că cine nu l-a găsit este, în mod automat, nefericit, singur și depresiv. Mai mult, tindem să considerăm că aceia care nu izbutesc să rezolve problema favorabil, bărbați sau femei deopotrivă, sunt fie cu nasul pe sus, fie au defecte suficient de mari și importante încât să trimită la plimbare orice suflet, oricât de pereche ar fi el.

Al doilea mit este cel care echivalează relația de cuplu cu lipsa singurătății.  Care este și el inexact, pentru că te poți simți singur în cea mai amarnică înghesuială –  așa că o relație de cuplu nu garantează lipsa sentimentului de singurătate. Îndrăznesc să afirm chiar că singurătatea în doi este mai greu de suportat decât ruda ei, cea care apare când ești fizic de unul singur. Singurătatea în doi vorbește despre lipsa compatibilității, despre lipsa comunicării ori despre lipsa afecțiunii. Studiile arată că oamenii neimplicați în relații nu sunt singuri, ci compensează asta prin legături mai strânse cu familia ori cu prietenii.

Frica de singurătate este însă responsabilă pentru două lucruri – fie pentru resemnarea într-o relație disfuncțională, fie pentru decizia de a alege o persoană care nu e neapărat compatibilă doar pentru a scăpa de spectrul singurătății. Pentru ambele e important să reținem un principiu: să fii cu oricine nu înseamnă că ești cu cineva. Frica de singurătate ne face și să trecem de linia fină care desparte o relație bună care a dat de greu de una proastă în care stăm prea mult. {i tot frica de singurătate este cea care ne șoptește, mai mult sau mai puțin discret, să ne mulțumim cu mai puțin atunci când suntem în căutarea unei relații.

O relație disfuncțională e mai dăunătoare

Cred că am ajuns în punctul în care ne putem întreba care o fi adevărul? O fi mai bine să fii de capul tău sau implicat într-o relație? Emoțional vorbind, cred că e dreptul fiecăruia să alea­­gă varianta care i se potrivește. Științific vorbind, deși multă vreme ne duceam către varianta în care studiile tindeau să demonstreze că e mai bine să fii implicat într-o relație, există studii recente care nu mai au ace­leași rezultate. Ba din contră, celibatarii au mai mult timp pentru ei (implicit fac mai mult sport, citesc mai mult și investesc mai mult în dezvoltarea lor personală), au o viață sexuală mai activă, sunt mai mulțumiți de traseul lor profesional și au o viață socială și de familie mai atractivă (adică sunt mai apropiați de familie și de prieteni). Pe de altă parte, e clar că și o relație de lungă durată are avantajele ei, dar dacă și numai dacă este o relație funcțională. Concluzia mea ar putea fi că nu are de ce să fie obli­gatoriu să fii într-o relație, că nu este sfârșitul lumii dacă nu ai una și că o relație disfuncțională e mai dăunătoare decât una care lipsește cu desăvârșire. În zilele noastre se pune accent pe individualitate, ceea ce ne dă dreptul să alegem cum dorim să ne trăim viața (în cuplu sau în afara lui), dar și responsabilitatea de a trăi cu alegerile noastre.

Eu cred că, în viață, există două tipuri de abordări. Prima este cea în care te gândești ce nu poți face cu ce n-ai și care generează frustrare și tristețe. Cea de-a doua este cea în care te gândești ce poți face cu ce ai, care generează optimism și căutare de soluții.  Avem însă abilitatea de a face ce putem mai bine cu ceea ce alegem sau primim de la viață la un moment dat. (Text de psihoterapeut Miruna Stănculescu)

Citește și – Interviu cu Esther Perel, terapeut de cuplu

Citește și – Femeile și fotbalul – Opinia psihoterapeutului 

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter
buton