Când soția mea, Carmen, a obținut un post de conducere la o companie importantă, ceea ce însemna, în primul rând, un salariu îndestulător, eu – la insistențele ei – am renunțat la slujba mea, devenind un bărbat casnic cu tot timpul din lume la dispoziție, iar asta numai ca să-l pot îngriji fără ajutor extern pe băiețelul nostru, Cornel, pe atunci în vârstă de patru ani.
Carmen nu mai voia să-l ducem la grădiniță. Cornel fusese la grădiniță cinci luni, timp în care îl luasem de acolo ba bolnav, ba accidentat, ba nemâncat…
Nu era o viață prea rea pentru mine, aceasta de casnic vreau să spun. Mă trezeam dimineața odată cu copilul, adică destul de târziu, îl spălam, îi dădeam să mănânce, apoi – după ce îi citeam din vreo carte de povești sau îl lăsam să se uite un pic la desene animate – îl scoteam la aer, într-un parc.
Mai mult pe Libertatea.ro