Se spune că la bătrânețe ai timp să te bucuri de tot ce nu ai apucat o viață întreagă. Ne gândim că în acei ani ai vieții vom fi înconjurați de nepoți, vom petrece vacanțe lungi și fără griji alături de prieteni și ne vom bucura de ce am agonisit o viață întreagă. Dar ce facem când viața are alte planuri pentru noi?
Cum ar fi ca într-o zi, cei dragi să plece de lângă tine și să rămâi al nimănui? Singurătatea e una dintre principale probleme ale bătrânilor României și, după o viață trăită frumos, mulți ajung să îndure în fiecare zi durerea unei existențe în care nu mai au pe nimeni.
Dacă ar fi să rezumăm povestea de viață a doamnei S, am putea să o facem în 4 cuvinte: bucurii, tristeți, împliniri și singurătate. Ne-a primit cu bucurie în casa ei, s-a așezat meticulos pe fotoliul din sufragerie și a început să ne povestească. Cu un talent incredibil, și-a început istoria cu „M-am născut dintr-o mamă foarte frumoasă și plină de umor, dar care n-a avut noroc. Probabil că-i moștenesc și eu puțin din nenorocul ei.”
De tată nu își amintește mare lucru – i-a părăsit când era mică. Și pe ea, și pe mamă și pe sora ei mai mare. A început școala la 6 ani și 8 luni, fiindcă ar fi fost „prea bătrână” dacă mai aștepta încă un an. Își aduce aminte de greutatea primilor ani de viață pe când mama ei se chinuia să le crească. Nu avea serviciu, dar erau ajutate în permanență de surorile cumsecade ale mamei.
Doar în vacanțele de vară gusta cu adevărat din bucuria copilăriei. Mergea la țară, lângă Aiud, în Magina, unde se juca cât era ziua de lungă, o ajuta pe bunica în ogradă și făceau spectacole pentru tot satul. Ce bucurie pe vecine când le invita duminica la serbarea din șură! Împreună cu ceilalți copii, dansa, spunea poezii și le arăta sătenilor tot ce învățase în timpul anului la școală, la București. Iar sătenii se bucurau de un asemenea show „de calitate”.
Apoi au venit vremuri tulburi. Când era în clasa a 3a de liceu a venit războiul și au trebuit să fugă la Orăștie, în refugiu. Pentru un copil de 13 ani, a fost o experiență îngrozitoare. Nu știa multe despre război, știa doar că nu e bine, că n-au de niciunele și așteptau în fiecare zi să se termine chinul. Și s-a terminat. S-au întors la București și la cursul aproape normal al vieții, dar războiul și urmele lui au marcat-o pe viață.
La 18 ani și-a luat serviciu. Și ea și sora ei erau deja domnișoare și era nevoie să își ajute mama cum puteau. A lucrat la institutul de proiectări și, în ciuda neajunsurilor vremii, i-a plăcut. Într-o zi, o colegă i-a schimbat viața – „M-a întrebat dacă vreau să intru în echipa de canotaj a institutului. Aici l-am cunoscut pe soțul meu – dragostea vieții mele, un om cumsecade cu care m-am înțeles bine, atât cât i-a fost dat să trăiască.”
Ne-a povestit cu umor că soțul era sârb și că ea a fost prima care a rupt tradiția lor. Dar dragostea a fost mai mare decât regulile străvechi, așa că familia soțului a acceptat-o. Și așa si-a început dna S. cei mai frumoși ani din viață. Din păcate nu foarte mulți, pentru că „a moștenit-o pe mama la ghinion”, soțul s-a îmbolnăvit de Alzheimer și au urmat ani grei. Și-au dat seama într-o zi, când acesta n-a mai știut să citească ceasul.
A luptat lângă el, și l-a văzut cum , în fiecare zi, piere încetul cu încetul. Ochii lui, care odinioară sclipeau de poftă de viață, acum erau goi, triști și plini de deznădejde. L-a internat în spitale, l-a ajutat cum a putut și l-a iubit. Atât putea să facă. Ultima dată când l-a internat, l-a adus acasă fără viață.
Soțul n-a apucat să își vadă fata crescând. Dar dna S. a rămas în urmă și a făcut-o om mare, cu toată grija de mamă pe care putea să i-o ofere. A terminat facultatea de geografie și apoi a reușit cu greu să se angajeze ca învățătoare, dar nu i-a plăcut prea mult. După 3 ani i-a zis „Mamă, eu plec” și a plecat într-o excursie în Franța. Din 46 de pasageri, s-au mai întors 6. Fata doamnei S. A rămas acolo și ea…aici.
Cei doi oameni pe care i-a iubit cel mai mult au plecat. Soțul și fata. E conștientă că acolo are o viață mai bună, nu se poate supăra, dar îi e dor de ea și zilele în care vine în vizită sunt prea puține cât să recuperezi o viață de om.
Și-așa, dna S. a rămas singură.
La fel ca ea, sute de mii de vârstnici din România își duc zilele bătrâneții în singurătate. Statisticile arată că unul din doi bătrâni se simte singur. Fără familie, prieteni, fără noi ceilalți. Prin programele pe care le derulează, Fundația Principesa Margareta a României și Asociația Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor sunt alături de peste 3500 de bătrâni care nu mai au pe nimeni. Sunt acolo cu ajutor moral, practic și material, le oferă sprijin, alimente și medicamente sau îi implică în activități socio-culturale care îi fac, măcar pentru câteva ore, să uite de singurătate.
Redacția Unica sprijină campania Fericiți la adânci bătrâneți. Trimite SINGUR prin SMS la 8844 și donează 2 euro lunar pentru bătrânii care nu mai au pe nimeni. Împreună îi facem fericiți la adânci bătrâneți. Detalii pe www.fericitilaadancibatraneti.ro.
Ultima modificare octombrie 1, 2018 1:27 pm