Rodica Novac este președinta Asociației Connect, o organizație care dezvoltă proiecte pentru îmbunătățirea calității vieții migranților și pentru consolidarea politicilor de integrare a acestora. Mi-a povestit care sunt problemele cu care se confruntă migranții în România de azi.
Rodica lucrează pe problematici conexe migrației încă din 2008. A fost parte din echipa care a redactat primul ghid de informare destinat refugiaților și migranților din România și a coordonat proiecte prin care să le ofere acestora o paletă largă de servicii: de la cursuri de limba română și cursuri de formare profesională, până la activități de consiliere juridică și socială, asistență financiară și redactarea unui manual de pregătire pentru obținerea cetățeniei române.
Care sunt nevoile imigranților în România?
Rodica Novac: În primul rând, este important de precizat că România este o țară de tranzit și nu una de destinație, numărul de migranți este foarte mic, de aproximativ de 70.000 de străini până la sfârșitul anului 2017, astfel că, până acum nu a existat o presiune reală asupra statului român să ia măsuri pentru primirea, acomodarea și integrarea lor.
Cred că nimeni nu știe ce planuri au migranții când vin în România. Dintre cei 65.000 de cetățeni străini din terțe state, deci care nu sunt refugiați, dar care au drept de ședere legală în România, jumătate sunt căsătoriți cu cetățeni români, iar copiii acestora au și cetățenie română. Aceștia au șanse mai mari să se integreze în societatea românească mai rapid, pentru că unii dintre ei și-au făcut studiile în România, vorbesc deja românește și au suportul familiei și a comunității din care provin.
„Am cunoscut la un moment dat o migrantă care alesese să vină în România pentru că citise pe internet că România este o țară francofonă și avea impresia că în România se vorbește limba franceză.”
Există însă o categorie de străini care vin în țară fără să aibă vreo cunoștință despre România, în afară de informațiile pe care le găsesc pe internet. Am cunoscut la un moment dat o migrantă care alesese să vină în România pentru că citise pe internet că România este o țară francofonă și avea impresia că în România se vorbește limba franceză. Odată ce obțin drept de ședere, străinii au nevoie de o locuință pe care să și-o poată permite, au nevoie de un job, au nevoie să învețe limba destul de repede ca să poată comunica cu angajatorul sau cu medicul de familie, au nevoie să-și înscrie copiii la școală, au nevoie de un serviciu religios și vor încerca să soluționeze toate aceste probleme simultan și sprijinindu-se, de obicei, pe oameni din comunitate, care au trecut deja prin această situație.
Dacă în primele luni situația lor nu este foarte dificilă pentru că mai au câțiva bani puși deoparte, pe măsură ce nu reușesc să-și găsească un loc de muncă situația se înrăutățește și atunci e nevoie de intervenția organizațiilor.
Care sunt serviciile de care au nevoie migranții și cum le accesează?
Rodica Novac: În primul rând au nevoie să învețe limba română. Teoretic, în acest moment, inspectoratele școlare au desemnat deja școlile care organizează cursuri de limba română pentru migranți, însă există o serie de probleme.
Cursurile se desfășoară cu profesori de limba română, ceea ce în opinia mea este greșit, pentru că profesorii de limba română nu știu să predea limba română ca pe o limbă străină, și, în plus, mulți dintre profesori nu sunt obișnuiți să lucreze cu adulți. S-a dorit introducerea modelului vest european dar în țări precum Germania sau Danemarca se fac 600 de ore de limbă pe an. România este departe de acest model. Cursurile sunt prevăzute să înceapă la începutul anului școlar, dar migranții vin pe tot parcursul anului și nu se mai pot înscrie decât în anul următor, în condițiile în care, oricum, este nevoie de un număr minim de persoane ca să se constituie o grupă.
”În afară de manualele pentru învățarea limbii române disponibile în ong-uri, există un singur manual realizat la nivelul ministerului, pentru un singur nivel de pregătire, care este destul de dificil, nu este pentru începători.”
Numărul de ore de curs era în trecut foarte mic, de două ore pe săptămână, apoi a fost extins la 4 și în momentul acesta negociem cu Ministerul Educației pentru 10 ore pe săptămână. În afară de manualele pentru învățarea limbii române disponibile în ong-uri, există un singur manual realizat la nivelul ministerului, pentru un singur nivel de pregătire, care este destul de dificil, nu este pentru începători.
Programul cursurilor este inadecvat, este făcut în funcție de programul profesorilor, ceea ce face ca oamenii care lucrează să nu poată ajunge, grupele constituite sunt multiculturale, limba română este grea, mai ales pentru cei obișnuiți cu un altfel de alfabet, astfel că progresul este foarte mic.
Complementar orelor din școlile publice, organizațiile neguvernamentale pot să organizeze cursuri de limba română pentru străini finanțate de Fondul European pentru Azil, Migrație și Integrare, dar doar în perioadele în care cursurile organizate de inspectoratele școlare sunt suspendate, adică pe perioadele de vacanță. Institutul Cultural din Timișoara lucrează acum la redactarea unor manuale pe niveluri diferite de pregătire și pe niveluri diferite de vârstă, iar programul cursurilor urmează să fie prelungit la 6 ore pe săptămână, ceea ce sperăm că va încuraja accesul străinilor la cursuri.
„Copiii refugiaților au dreptul să meargă la școală imediat ce sosesc în România ca asistenți la cursuri, dar pentru ei nu există buget”
Accesul la educație
Accesul la educație este destul de problematic. Copiii refugiaților au dreptul să meargă la școală imediat ce sosesc în România ca asistenți la cursuri, dar pentru ei nu există buget, iar asta înseamnă că nu pot beneficia de tot ce beneficiază copiii la școală, sunt doar niște musafiri în clasă. Ministerul Educației propune ca pentru ca aceștia să fie înscriși la școală, să dea examen la toate materiile care se studiază la nivelul respectiv de învățământ. Ceea ce este complet nerezonabil, pentru că după o perioadă de trei, șase luni de participare la școală ca audient, un copil străin care nu știe limba română, nu știe să scrie și să citească, nu va putea susține examene la geografia, istoria României sau muzică, materii pe care el nu le-a studiat în țara de origine.
Există și probleme legate de obținerea actelor necesare înscrierii, iar relația cu școala este dificilă. Școlile nu sunt interesate să primească străini, este foarte dificil pentru un profesor să aibă în clasă un elev care nu vorbește limba și care nu știe să scrie, și au fost situații în care școlile au refuzat înscrierea copiilor la școală, motivând că nu au destule locuri. Toate astea îndepărtează migranții de sistemul public de învățământ și îi orientează către școlile private, care devin prima opțiune pentru familiile de străini, fie pentru că accesul la ele este mult mai facil, fie pentru că persoanele străine care ajung în România se gândesc la șederea lor în țară ca la o soluție temporară, și atunci este important pentru copiii lor să rămână în contact cu materiile și limba de studiu din țara de origine.
Școlile private care fucționează în regimul țării de origine sunt recunoscute de statul român, dar statul român nu are absolut niciun control asupra acestora. În aceste școli limba română se studiază ca limbă străină, după manuale din țara respectivă, lucru care în opinia mea nu sprijină deloc integrarea copiilor în societatea românească și îi determină să se auto-izoleze în comunități închise.
Accesul la servicii medicale
În acest moment nu există niciun fel de date disponibile despre străini și serviciile medicale acordate acestora, nu știm câți străini au asigurare medicală, nu știm câți străini au medic de familie, câți au probleme cronice de sănătate. Ministerul Sănătății nu dispune sau nu vrea să dea publicității date despre migranți. Străinii sunt obligați să facă dovada asigurării medicale în momentul în care depun cererea pentru legalizarea șederii în România, dar și la reînnoirea documentelor, care de obicei se face o dată la cinci ani sau o dată la zece ani. Problema este că cei care nu au venituri nu-și pot permite să plătească contribuțiile pentru asigurarea de sănătate și acumulează datorii foarte mari la casa de asigurări, pe care trebuie să le plătească când depun actele pentru reînnoire.
Există probleme și cu vaccinările, pentru că nu există evidențe cu privire la vaccinările care au fost făcute copiilor în țara de origine, iar în cazul celor refugiați care sunt de doi ani pe drumuri nu se știe exact care este stadiul. Medicii comunică foarte greu cu familiile, exceptând situația în care și medicii și străinii cunosc o limbă de comunicare internațională. Nu mai discutăm de asistența psihologică pentru persoanele care au suferit traume sau au fost victimele torturii, unde situația este extrem de dificilă.
Locuințe sociale
În ceea ce privește locuințele sociale, este o problemă majoră, pentru că, deși noi considerăm că este contrar legii, consiliile locale au impus prin normele de alocare a locuințelor sociale două condiții: una să fii cetățean român și a doua să ai domiciliu în orașul respectiv. Imigranții nu se califică la niciuna dintre cele două condiții, ceea ce îi exclude de la locuințe sociale.
Organizațiile neguvernamentale dispun de fonduri pentru acoperirea plății chiriei pentru migranți, dar și aici sunt dificultăți foarte mari, pentru că proprietarii de apartamente refuză să închirieze persoanelor străine, arată neîncredere pentru că nu vorbesc o limbă comună cu persoanele interesate să închirieze, solicită chirii mai mari sau garanții mai mari. Există probleme și cu plata garanțiilor, care nu sunt considerate cheltuieli eligibile în proiectele europene și, de obicei, reprezintă chiria pe o lună sau două, o sumă destul de mare pe care de cele mai multe ori migranții nu o pot acoperi.
Accesul pe piața muncii
În ceea ce privește integrarea pe piața muncii, problema principală a străinilor este că mulți dintre ei nu au diplome de studii, astfel că variantele pe care le au la dispoziție sunt munca la negru sau munca în comunitățile lor de conaționali.
Până în prezent, Ministerul Educației nu a elaborat o procedură pentru recunoașterea nivelului de studii pentru persoanele care nu pot prezenta documente care să îl certifice. Fără acte de studii, migranții nu se pot angaja, nu pot să urmeze cursuri de formare profesională, nu pot să-și recunoască competențele dobândite pe cale non-formală și nu-și pot continua studiile, acolo unde e cazul.
Ministerul Educației sugerează ca persoanele care nu au documente de studii să fie înscrise în programul a doua șansă, dar noi avem situații concrete care demonstrează că aceasta nu este o soluție.
Am avut cazul unui brutar din Mali, care nu avea diplome de studii, dar avea 10 ani de experiență ca brutar. Și-a dorit să obțină un certificat de calificare pentru meseria de brutar ca să poată fi angajat ca persoană calificată. Soluția cu programul a doua șansă înseamnă că brutarul din Mali ar trebui să se ducă 10 ani la școală, să învețe trigonometrie, geometrie, geologie, latină, ca să fie brutar.
Programul a doua șansă nu este adecvat și pentru că mulți dintre străini nu vorbesc limba română, iar dacă o vorbesc, aproape singur nu știu să scrie și să citească în limba română, deci ar fi nevoie de niște programe adaptate nevoilor lor.
În plus, codul muncii prevede în mod obligatoriu că un contract individual de muncă trebuie să fie în scris și în limba română, iar asta duce la situații foarte complexe, pe de o parte pentru că mulți străini nu cunosc limba română și nu înțeleg prevederile unui astfel de contract, deci nu știu ce semnează, iar pe de altă parte, în unele situații se lucrează cu două contracte diferite, unul în limba română conform cu legislația și înregistrat în revisal și unul în limba engleză sau altă limbă, care conține alte clauze.
Bonele filipineze au doar o după-amiază liberă pe lună și lucrează de fapt 24 din 24, dar au contracte înregistrate în revisal în care scrie că lucrează 40 de ore pe săptămână. Acum mai mulți ani, când se lucra cu chinezi la Mallul de la Iași, au fost situații în care contractul în română prevedea salarii de 1500 de lei și cel în limba engleză de 1500 de dolari, și, bineînțeles, atunci când au ajuns aici au fost plătiți în lei. Obligativitatea încheierii contractelor de muncă în limba română fără să fie însoțită de obligativitatea ca orice convenție să fie și într-o limbă de circulație pe care străinul o cunoaște poate duce la situații foarte grave.
Nu în ultimul rînd, este o problemă inclusiv cu statutul profesiilor reglementate, care interzic accesul în profesie persoanelor care nu au cetățenie română. Este cazul medicilor, care nu pot să practice dacă nu au cetățenie română sau dacă nu sunt căsătoriți cu cetățeni români.
Noi avem străini medici care și-au terminat studiile în România și care nu au drept de practică pentru că nu sunt căsătoriți cu cetățeni români. Uneori glumesc că cea mai bună metodă de a integra străinii în România ar fi să facem o firmă de matrimoniale, pentru că, odată căsătoriți cu cetățeni români, au toate drepturile ca și aceștia.
Este o mare problemă pentru străini pentru că avem un complex de circumstanțe pe care ei nu le pot îndeplini. Am întânit și situații critice. De exemplu, o familie de sirieni care s-a întors în Siria pentru că aici nu s-au putut acomoda. Aveau trei copii, soția era româncă, nu lucra deloc, avea grijă de copii, iar soțul ei era avocat, nu cunoștea nici engleză, nici română și avea o profesie pe care nu o putea exercita aici. Nu au primit nici sprijinul comunității și am văzut cum încet, încet au dispărut bijuteriile doamnei, au vândut tot ce au avut, până când nu au mai avut ce să vândă și s-au întors în Siria. Pentru ei, aici a fost mai rău decât în Siria, iar asta este sfâșietor, să te gândești că li s-a părut că singura lor soluție este să se întoarcă într-o țară unde este război.
Sursă foto: Shutterstock