Sexualitatea la copii. Răspunsurile unui psiholog la cele mai tabu întrebări

În România, educația sexuală este deficitară pe mai multe planuri – de la ce transmit părinții și internetul până la ce (nu) se învață la școală.

Am stat de vorbă cu psihoterapeutul Diana Stănculeanu, autor la Pagina de Psihologie, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă sexualitatea la copii: când apar primele gânduri despre sex, ce comportamente sexuale sunt normale la copii, ce înseamnă disforia de gen și care este răspunsul cel mai bun la întrebarea ”de unde vin copiii?”.

Sexualitatea la copii este un subiect adeseori ocolit. Când apar, în mod natural, primele gânduri legate de sexualitate la copii și cum se manifestă?

Înainte de a răspunde specific la întrebare, aș dori să clarificăm câteva aspecte legate de sexualitate și educația sexuală a copiilor. Pentru că cele două subiecte sunt puternic încărcate emoțional și contaminate de numeroase prejudecăți, este important să precizăm că, copiii sunt (și) ființe sexuale încă de la naștere, că sexualitatea este o dimensiune importantă a personalității umane care se dezvoltă, ca orice altă dimensiune, treptat, cu achiziții diferite în fiecare etapă de vârstă.

Educația sexuală este un construct multidisciplinar, care presupune achiziție de informații, construcție de comportamente și atitudini din următoarele arii: drepturile copilului la sănătate și protecție; dezvoltarea umană, anatomie; explorarea sănătoasă a propriului corp, în vederea cunoașterii, îngrijirii, protecției acestuia și în cele din urmă, obținerii unui confort emoțional în raport cu ceea ce vedem zilnic în oglindă; stimă de sine, limite sănătoase, respect; viața de familie, relații interpersonale, valorile care ghidează relațiile interumane în general; contracepție, sarcină, boli cu transmitere sexuală; roluri și egalitate de gen, discriminare și abuz sexual.

Cu aceste informații în minte, putem încadra sub eticheta ”gânduri legate de sexualitate” și curiozitatea unui bebeluș legată de explorarea diferitelor părți ale corpului său, și întrebările unui copil de 2-3 ani cu privire la denumirile organelor intime și la diferențele dintre corpul unei fetițe li corpul unui băiat, și fascinația unui preșcolar pentru modalitatea în care se fac copiii și drumul acestora până în burtica mămicilor, și preocuparea inginerească a școlarilor pentru anatomia complexă a corpului uman, și interesul pe care preadolescenții îl acordă deopotrivă propriilor corpuri în schimbare dar și fetelor și băieților din preajma lor pe care îi descoperă, parcă pentru prima dată, ca ființe demne de atenție, și, nu în ultimul rând, îngrijorărilor dar și entuziasmului cu care adolescenții pășesc în primele lor relații de cuplu, cu toată gama de îndoieli și descoperiri născute din aceste noi experiențe de viață.

Fiecare dintre aceste gânduri, întrebări, curiozități, reprezintă în sine o premieră în mintea unui copil aflat în etape diferite de dezvoltare.

Citește și: La ce vârstă ies măselele la copii – lucruri interesante despre dentiție

Dacă ar fi să facem o clasificare pe intervale de vârste la copii, ce comportamente și curiozități legate de sexualitate sunt normale și firești la cei mici?

Preșcolaritatea (3-6 ani) este marcată de curiozitatea copiilor față de diferențele anatomice dintre fete și băieți, funcțiile organelor genitale, de unde vin/ cum se fac copiii sau diferitele cuvinte cu conotație sexuală auzite în anturaj. Această curiozitate este normală și acoperă o nevoie oarecum superficială de informație, așa că sunt de evitat răspunsurile detaliate, complicate și tehnice; răspunsul relaxat si natural este fundamental. Deosebit de importantă dar în același timp neglijată la această vârstă, cu precădere în contextul intrării in comunitate (grădinițe, centre de zi), este discuția despre atingerile potrivite și nepotrivite, în vederea protejării copiilor de diferitele forme ale abuzului sexual.

Școlarii înțeleg la un nivel mai profund aspectele sexualității umane. Ei vor fi interesați și vor cere informații, uneori tehnice, cu privire la concepție, sarcină, naștere, orientare sexuală. Spre deosebire de curiozitatea exploratorie a preșcolarilor, în școlaritate curiozitatea este mai degrabă tehnică, copiii fiind interesați de procesele anatomice din spatele diferitelor aspecte ale sexualității. La această vârstă însă, informațiile pot fi dublate de discuții legate de intimitate, iubire, atașament, respect, încredere și comunicare.

Școlarii mari, în prag de pubertate, vor fi direct interesați de toate schimbările biologice, hormonale și emoționale, aduse de această nouă etapă de dezvoltare. Intrați în această etapă, vor căpăta un nivel superior de înțelegere asupra relațiilor inter-umane, inclusiv sexuale, ceea ce permite aducerea în discuție a limitelor, regulilor, acordului cu privire la diferite comportamente ce țin de intimitatea fiecăruia dintre noi, precum și a regulilor de protecție din perspectiva unei sarcini sau a îmbolnăvirii.

Este important să ne așteptăm ca în perioada pubertății, mulți dintre copiii noștri să ne informeze că au deja un prieten sau o prietenă, ceea ce va permite o nuanțare suplimentară a discuțiilor din sfera sexualității și relațiilor interpersonale și o îmbogățire a acestora cu mituri referitoare la comportamentul sexual și la diferite stereotipuri de gen. Este momentul în care, educația sexuală poate să consolideze la nivelul puberilor atitudini responsabile față de corpul nostru și al celuilalt, față de relația dintre două persoane, pe baza empatiei, comunicării autentice și a respectului față de limite și intimitate.

Adolescența va consolida toate aceste prerechizite. Este vârsta la care copiii pot înțelege pe deplin faptul că actul sexual nu este doar despre corp ci despre comunicare, emoție, încredere, siguranță și protecție; că o viață sexuală înseamnă alegeri și responsabilitate. Mulți dintre adolescenți vor putea deja să aducă în discuție nu doar întrebări și curiozitate, ca în etapele anterioare, ci experiența lor directă.

Educația sexuală a adolescenților acoperă numeroase dimensiuni ale vieții lor sociale și emoționale – presiunea găștii, presiunea partenerului, abstinență, stimă de sine, confort cu propriul corp,  asocierea maturizării cu o viață sexuală activă, intimitate emoțională, îndrăgostire, prima inimă frântă, prima experiență sexuală, seducție, fidelitate – toate acestea sunt doar câteva dintre subiectele de neratat în discuția cu copiii noștri. Nu sunt de lăsat deoparte subiectele ”grele” legate de hărțuire, LGBT, avort sau pornografie.

Există comportamente sexuale în rândul copiilor care ar trebui să ridice un semn de întrebare părinților? Care ar fi acelea?

Comportamentul cu cele mai mari șanse de a duce îngrijorările părinților la cote maxime este masturbarea – un comportament cu care experimentează cei mai mulți dintre copiii mici sau de vârstă preșcolară, care este realizat inițial ca exercițiu de explorare a propriului corp dar care tinde să fie realizat frecvent deîndată ce copilul trăiește plăcerea asociată lui. Însoțită de anunțarea apocaliptică a numeroase consecințe cu potențial de catastrofă (de exemplu, orbim, ne prostim, ne cade mâna, albim, ne pierdem memoria), masturbarea a fost invariabil învăluită în mesaje de rușine, pe care adulții le transmit fără a conștientiza că acel copil va asocia rușinea și convingerea că face ceva fundamental greșit, cu corpul său.

Comportament firesc de explorare, masturbarea poate prilejui discuții constructive între copii și părinți, despre corp și cum funcționează acesta, despre atingeri potrivite și nepotrivite, despre intimitate, granițe și faptul că corpul nostru ne aparține 100% și este extrem de important să decidem autonom să îl protejăm de orice ar putea să genereze riscuri în preajma sa. Copiii au nevoie să învețe că, având de-a face cu părțile intime ale corpului nostru (acelea pe care nu le vede nimeni în afară de noi, pe care părinții/ îngrijitorii de bază/ medicul/ asistenta le văd doar în situații bine definite, specifice), masturbarea se face doar în intimitate.

Ce este important de precizat este că orice preșcolar va prefera oricând o activitate de joc sau de conectare cu părintele, în locul unui comportament de masturbare. Atunci când părintele reușește să gestioneze cu calm, firesc și consecvență masturbarea copilului său, comportamentul de regulă dispare de la sine. Când acest tip de comportament se stabilizează, cu frecvență foarte mare în conduita copiilor, este adesea un semnal de alarmă pentru echilibrul emoțional al acestora.

Pe măsură ce copiii cresc, îngrijorările părinților se îndreaptă către consumul de pornografie online în rândul școlarilor și puberilor de 8-10 ani sau către debutul precoce al relațiilor sexuale, în rândul adolescenților.

La ce vârstă ar trebui părinții să discute cu cei mici despre sex și sexualitatea la copii?

Mult mai devreme decât probabil s-ar aștepta. Controversa ce înconjoară adesea subiectul educației sexuale, precum și dificultățile emoționale ale adulților în abordarea acestui subiect, generează o astfel de întrebare precum și tendința de a amâna. Educația sexuală trebuie să înceapă însă simultan cu educația copiilor noștri despre orice altceva pe lumea asta; poate să înceapă conștient și asumat deîndată ce copilul achiziționează limbajul.

Cu ajutorul cuvintelor, fiecare copil ”etichetează”, ca mai apoi să înțeleagă, universul uman și fizic. Îi învățăm cu blândețe și răbdare că au nas și urechi, picioare, ochi și gură, buric și coate. În același context trebuie să învețe și denumirea și apoi funcțiile organelor genitale. Este vorba despre corpul lor și despre funcționalitatea acestuia și este primul pas pe care îl facem pentru a ne asigura că copiii noștri învață sănătatea și protecția.

Pe măsură ce cresc, informațiile oferite se diversifică, capătă complexitate și acoperă mult mai mult decât anatomia corpului uman, migrând către emoții și relații, către concepte superioare care țin de intimitate, stare de bine cu sine, stimă de sine, relații, acceptare, încredere, atașament, respect, comunicare și iubire.

Copiii noștri se pot întâlni teoretic cu mai multe categorii de ”educatori sexuali” – părinții, școala, gașca, mass media, mediul online. Știm în acest moment câtă educație sexuală se desfășoară în perimetrul școlii, ca parte a procesului de educație formală – ZERO.

Gașca oferă cu siguranță niște informații din această zona și reprezintă cu un context de modelare a atitudinilor, așteptărilor, regulilor, comportamentelor unei generații cu privire la sexualitate. Pentru a evalua corectitudinea, sănătatea, maturitatea, responsabilitatea și înțelepciunea acestora, este suficient să ne reamintim felul în care noi, adolescenții de ieri, adulții de astăzi, am fost educați în propriile noastre găști.

Mass media contribuie cu siguranță prin stereotipurile pe care le propagă, la conturarea unui nivel toxic de așteptări ale adolescenților cu privire la propriul corp și propria imagine corporală, propriile relații, propria conduită socială, emoțională, sexuală, în context relațional.

Cât despre online – realitatea virtuală este cealaltă dimensiune în care se petrece viața copiilor noștri; este o dimensiune cu care mulți dintre noi, adulții, nu ne simțim foarte confortabil, pentru cu nu o cunoaștem atât de bine ca ei. Este o lume la un click distanță, cu o poartă de acces uriaș de largă, fără paznic care să ne întrebe încotro mergem, dacă ne-am pierdut, sau mai mult, dacă este în regulă să fim acolo. Reglementările cu privire la ”prezența” copiilor în online sunt departe de a avea coerență și consistență.

Ce vreau să spun cu toate cele enumerate, este că marele avantaj al părinților în raport cu educația sexuală a copiilor lor este că pot fi primii. Dacă vom renunța la acest privilegiu, alegând să începem educația sexuală a copiilor în momentul în care considerăm noi că ei sunt pregătiți pentru asta, s-ar putea să fim într-o mică întârziere de 10-12 ani. Copiii noștri primesc oricum un soi de educație sexuală, fie că ne place, fie că nu, chiar dacă noi alegem să ne excludem din echipa de potențiali educatori.

Cum ar trebui abordat acest subiect? Ce sfaturi le-ați da părinților mai conservatori, care se feresc să discute despre sex cu copiii lor?

Pentru mulți părinți încă educația sexuală se limitează la a vorbi cu copilul despre relația sexuală și anatomia acesteia, pierzând din vedere bogăția de concepte ce se ascund sub umbrela educației sexuale (stimă de sine, limite, emoții, încredere, atașament, respect, funcționalitatea corpului nostru, protecția și sănătatea lui, abuz și altele). Mulți părinți se îngrijorează că o discuție onestă despre sex îi va încuraja pe copii să aibă de timpuriu relații sexuale, deși studiile arată că în multe situații există fie o amânare a comportamentului sexual fie o asumare responsabilă a acestuia, cu mijloacele de protecție incluse.

Pe lângă aceste două prejudecăți amintite mai sus, care transformă educația sexuală în subiect tabu în multe familii, nu trebuie să ignorăm dificultățile emoționale ale părinților în abordarea acestui subiect. Suntem o generație de adulți cu care nu s-a vorbit în copilărie despre sex, sau s-a vorbit în contextul păcatului, amenințărilor și emoțiilor de rușine și frică. Lipsa de experiență sau experiența îmbibată de atâtea emoții negative, face ca subiectul să fie unul greu pentru foarte mulți părinți.

Pe de altă parte, aș crește nivelul de informare și conștientizare cu privire la consecințele faptului că în România copiii nu beneficiază de educație sexuală. România este pe primul loc în Europa la sarcini în adolescență; sarcini care transformă copii în părinți sau care se încheie în avorturi traumatice pentru fete de 14-15 ani. La 15 ani, 1 din 10 fete și 3 din 10 băieți au deja o viață sexuală activă; dintre aceștia doar 40% au folosit un prezervativ și doar 7% pilula contraceptivă. Cu alte cuvinte, nu doar că încep repede, dar nici nu se protejează. Sunt cifre extrase din studiul internațional Health Behaviour of School Aged Children, realizat de către Organizația Mondială a Sănătății în anul 2016. Sunt culese date din 42 de țări, inclusiv România, de la eșantioane de elevi de 11, 13 și 15 ani.

Este important să ținem cont de faptul că procentele anterioare sunt valabile pentru copii care sunt prinși în sistemul de învățământ. În România însă, sunt zeci de mii de copii pe care sistemul îi pierde, prin neînscriere sau abandon. În rândul acestora, ne așteptăm ca, comportamentele sexuale de risc să fie mult mai frecvente.

În decursul anului 2018, au fost înregistrate oficial peste 900 de cazuri de abuz sexual asupra copiilor; în mai mult de jumătate dintre acestea, vârsta copiilor a fost mai mică de 12 ani. Aceste cifre acoperă doar realitățile ușor de măsurat, însă trebuie să avem în vedere și alte categorii de costuri – cele emoționale, plătite de mii de adolescenți care nu sunt în confort cu corpul lor, care intră nesiguri, anxioși în primele lor relații de cuplu, care nu știu să pună limite în relații ce devin abuzive, care nu știu să-și comunice nevoile, inclusiv pe cele sexuale, într-o manieră respectuoasă, care construiesc cu greu intimitate emoțională și care, iată, vor deveni, ca și noi, părinți ce vor comunica cu dificultate cu copiii lor despre acest aspect atât de important al personalității noastre.

Care este răspunsul potrivit pentru întrebarea ”de unde vin copiii”, în funcție de vârsta la care copiii întreabă acest lucru?

În primul rând, este important să oferim un răspuns corect. Inducerea în eroare și pervertirea adevărului, contra-indicate în orice demers educațional, sunt practicate cu succes în procesul de educație sexuală; este atât de ușor pentru noi să explicăm cu detalii cum copiii sunt aduși de barză, în loc să oferim, în acord ci nivelul de dezvoltare cognitive și emoțională a copiilor, informații corecte din punct de vedere științific.

Cei mai mulți dintre preșcolari se ”mulțumesc” cu explicații în care li se povestește despre ”celula de la mami, care se unește cu celula de la tati, rezultând astfel o celulă mititică, nouă, care stă în siguranță în burtică la mami până crește suficient de mare încât să se descurce să respire singurică”, în timp ce școlarii, cu alt echipament cognitiv și mânați de curiozități tehnice, științifice, sunt pregătiți să exploreze, cu un părinte în dreapta și un atlas în brațe, anatomia din spatele procesului de.

Rolul părintelui este nu doar de a explica cu calm, firesc și căldură informația din atlas, ci de a o completa cu detaliile relaționale și emoționale care preced componenta anatomică. Este nevoie de doi adulți motivați de conectare, cunoaștere, încredere, atașament, intimitate, siguranță, iubire, responsabilitate, sănătate, cărora le este atât de bine în doi, încât decid să devină trei.

Un lucru despre care nu se discută suficient de des în România este noțiunea de consent. Mulți copii sunt puși să își sărute rudele și să accepte sărutările lor, chiar dacă nu se simt confortabil făcând asta. Prin ce modalități ar putea părinții să planteze convingeri sănătoase legate de ceea ce înseamnă consent?

Preșcolaritatea este o vârstă marcată de curiozitatea intensă a copiilor față de aproape orice, ceea ce o face perfectă pentru inițierea oricărui demers de educație , inclusiv al celui legat de exprimarea acordului cu privire la atingerea corporală, limite și granițe sănătoase. De asemenea, datorită faptului că un copil de 4-5 ani petrece deja foarte mult timp în colectivitate, departe de prezența mamei și a tatălui, limitele, intimitatea și protejarea corpului devin subiecte pentru care copiii trebuie pregătiți cu atenție și blândețe. Acum avem cele mai bune șanse să formăm copiilor atitudini inițiale pozitive despre corp, intimitate, protecție și sănătate, care să atenueze informațiile eronate sau inadecvate pe care le va afla mai târziu în alte medii de viață, în presă sau anturaj.

Copiii vor afla de la noi că este natural și sănătos să fim interesați și curioși în legătură cu corpul nostru dar și cu corpul altor persoane din jurul nostru; că deși sunt multe asemănări între corpurile noastre, corpul fiecăruia dintre noi este unic și trebuie tratat cu atenție și respect, îngrijit și păstrat sănătos; că atingerea corpului și a părților intime cu precădere, are câteva reguli speciale.

Oamenii mari și copiii se ating tot timpul, dar în feluri diferite. De exemplu: părinții și copiii se îmbrățișează, pentru a-și arăta iubirea; dăm mâna cu o persoană atunci când facem cunoștință; băieții și bărbații își strâng mâna prietenește, atunci când se revăd după o perioadă mai lungă de timp; părinții sau prietenii ne mângâie pe cap, pe mânuțe sau pe umăr atunci când suntem triști și avem nevoie de alinare.

Atingerile sunt foarte importante în viața noastră pentru că ne apropie de alți oameni și ne ajută să simțim emoții plăcute, precum bucurie, afecțiune, drag; de asemenea, atingerile ne ajută atunci când simțim emoții grele precum tristețe, frică sau furie. Acestea sunt atingeri bune, potrivite, pentru că ne ajută să simțim iubire și bucurie.

Tot de la noi vor afla însă copiii că nimeni nu are voie să ne atingă dacă acest lucru ne face să ne simțim rău sau inconfortabil. Aceasta este o regulă foarte importantă: nu atingem pe nimeni, dacă persoana respectivă nu își dorește asta; și, de asemenea, nu vom permite nimănui să ne atingă, dacă acest lucru ne deranjează. Dacă o altă persoană, adult sau copil, cunoscută sau necunoscută, insistă să ne atingă deși nu ne dorim acest lucru, este foarte important să amintim regula de aur: corpul meu este doar al meu și eu hotărăsc cine poate să îl atingă!

Să vorbim puțin și despre noțiunea de gen – la ce vârstă încep copiii să se identifice cu un anumit gen (fie că acela corespunde cu sexul lor din naștere sau nu)? De ce apar la copii gânduri legate de faptul că s-au născut în corpul greșit?

Este important să clarificăm diferențele dintre identitatea sexuală și identitatea de gen.

Identitatea sexuală este determinată de sexul biologic cu care ne naștem; în funcție de organele sexuale, suntem fete sau băieți. Dacă identitatea sexuală are o amprentă biologică puternică, înnăscută, identitatea de gen este un construct social, cu debut în copilăria mica, între 2-4 ani, care se referă la înclinația pe care fiecare dintre noi o avem către un gen sau altul și modul cum ne raportăm la stereotipurile de gen. Altfel spus, feminitatea sau masculinitatea noastră și felul foarte specific în care acestea se manifestă în rolurile noastre sociale.

Este important să înțelegem că nu întotdeauna identitatea sexuală și identitatea de gen reprezintă unul și același lucru! Când o persoana simte cu tărie că, în ciuda identității sexuale, în baza căreia este bărbat sau femeie, nu se regăsește în rolurile și identitatea de gen derivate din sexul biologic, vorbim de disforie sau incongruență de gen – acea situație în care anatomia nu este în concordanță cu modelul nostru intern de masculinitate/ feminitate și care ne face să ne dorim alt corp, să adoptăm comportamente specific celuilalt gen, să ne dorim alt stil vestimentar, schimbarea numelui, iar în cele din urmă, chiar schimbarea sexului biologic.

Suntem departe de a clarifica factorii care influențează modul în care anatomia noastră sexuală se aliniază, mai mult sau mai puțin coerent, cu identitatea noastră de gen, dar mecanismele prin care construim identitate de gen. Însă este extrem de important să precizăm că Organizația Mondială a Sănătății a decis eliminarea disforiei de gen din rândul tulburărilor de sănătate mintală, incluzând-o în capitolul de sănătate sexuală.

În cazul copiilor și adolescenților, nu luăm în calcul ipoteza disforiei de gen înainte de a observa stabile (minim 6 luni) în comportament, minim șase din următoarele: dorința puternica de a avea genul opus; preferința pentru hainele destinate celuilalt sex; preferințe pentru jocurile de rol în care se pot imita persoanele de sex opus; dorința de a folosi jocuri si jucării, dar si de a face activități specifice sexului opus; dorința de a participa la jocuri în echipe, dar în echipa de sex opus; respingerea oricărui lucru destinat aceluiași sex; dispreț marcant cu privire la anatomia sexuală avuta și contestarea genului; refuzul de a urina in poziția obișnuita fiecărui sex; suferință atunci când se produc schimbări corporale în timpul pubertății (inclusiv dezgust față de propriul corp); interes pentru caracteristicile fizice ale sexului opus și dorința de a le avea.

Toate acestea pot fi însoțite de afectarea semnificativă a funcționalității precum și de suferință emoțională accentuată. De asemenea, este important să ne asigurăm că aceste manifestări nu sunt mai bine explicate de alte caracteristici ale familiei respective; de exemplu, existența în familie a unui frate care se bucură de multă atenție și apreciere din partea părinților, poate determina o fetiță să își dorească să fie băiat, doar pentru a beneficia de același tratament emoțional. Într-un astfel de caz, deîndată ce dinamica și stilul de comunicare în familie s-ar îmbunătății, cel mai probabil, copilul nu ar mai manifesta dificultăți tipice disforiei de gen.

Dat fiind faptul că, în fiecare dintre situațiile în care observăm copii și adolescenți care par să întrunească caracteristicile enumerate anterior, este extrem de important să urmărim evoluția și stabilitatea în timp a acestora și să ne asigurăm că ele nu îndeplinesc o altă funcție în ecuația familiei respective (de pildă, răspund mai degrabă nevoii de atenție a unui copil), evaluarea se va face cu maximă responsabilitate, fără a lua decizii semnificative înainte de a avea în copilul însuși un partener de dialog informat, cu discernământ, complet conștientizat cu privire la consecințele pe termen lung ale unei astfel de decizii, sprijinit de familie, consiliat, în deplină cunoaștere și asumare a unui stil de viață care va aduce probabil multă stigmă, discriminare, excludere socială, etichetare, însingurare, empatie minimă și dificultăți de înțelegere din partea celei mai mari părți a comunității. Din aceste considerente, implementarea unei tranziții timpurii este prematură, cu grad ridicat de risc, nerecomandată.

Ce pot face părinții pentru a crește oameni cu comportamente sexuale sănătoase?

Pe lângă toate cele enumerate și explicate anterior, este foarte important să îi ajutăm pe copii să înțeleagă că sexualitatea este o parte importantă a ființei și personalității noastre, care trebuie explorată, cunoscută, acceptată, integrată cu firesc, bucurie și naturalețe și în legătură cu care nu avem de ce să simțim rușine și teamă.

Foto – 123rf/PR