În contextul pandemiei de coronavirus, cercetătorii de la Institutul Tehnologic Massachusetts (MIT) din Cambridge, SUA, au analizat dinamica aerului exalat de oameni prin strănut și tuse.
Aceștia au descoperit că în timpul strănutului, emitem un ‘nor’ plin de picături care poate parcurge o distanţă mult mai mare decât se credea până acum, adică până la 8-9 metri. Este mult peste distanţa de siguranţă recomandată de autorităţile sanitare şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de 1-2 metri.
„Viteza maximă de exalare poate atinge până la 30 metri pe secundă, creând un ‘nor’ care poate parcurge între 7 şi 8 metri. În prezent, măștile chirurgicale simple și cele cu filtru, N95, nu sunt testate pentru aceste caracteristici potențiale ale emisiilor respiratorii”, au arătat cercetătorii, potrivit eu.usatoday.com.
Oamenii de știință au mai studiat distanța la care particulele din strănut pot deveni periculoase.
„Pentru mine întrebarea principală nu este ce distanţă pot parcurge microbii, ci de la ce distanţă ei nu mai sunt ei o ameninţare. În timpul strănutului sau al tusei, emanăm picături cu microbi de diferite mărimi. Cele mai mici particule se pot ‘deplasa’ pe distanțe mai mari, dar conțin mai puțini microbi. Cu cât sunt mai mici particulele infecţioase, cu atât este mai mic riscul de a infecta pe cineva care le-ar putea inhala sau în nasul şi gura căruia ar putea ajunge. Cea mai mare ameninţare, după părerea noastră, în ceea ce priveşte infectarea cu coronavirus sunt picăturile mari, din salivă şi mucus nazal. Mă refer la picături de mărimea picăturilor de ploaie, pe care le expulzează cineva când strănută, își suflă nasul sau scuipă, de exemplu. Acestea sunt suficient de mari pentru ca asupra lor să acţioneze gravitaţia. De obicei, aceste picături sunt cele mai periculoase, dar cad până să ajungă să se ‘deplaseze’ doi metri. De aici și regula celor 2 metri pentru distanțarea socială”, a explicat Paul Pottinger, profesor de boli infecţioase la Universitatea din Washington.