Astăzi se sărbătoresc 115 ani de la descoperirea razelor X fără de care nu ar fi posibile unele din investigaţiile medicale pe care le considerăm banale.
Razele X, descoperite din greşeală
La început s-au numit „raze Roentgen”, de la numele fizicianului german care le-a descoperit în anul 1895. Wilhelm Roentgen făcea experimente cu un tub catodic, când a observat că un panou fluorescent din laboratorul său a început să strălucească. Fenomenul a apărut şi atunci când tubul era acoperit cu o hârtie neagră şi groasă.
Fizicianul şi-a dat seama că energia emisă de tub poate să treaca prin obiecte, aşa că a aşezat diverse lucruri în faţa acestuia, observând cum panoul fluorescent străluceşte de parcă nimic nu ar sta în calea razelor. Până la urmă, Roentgen şi-a pus mâna în faţa tubului şi cu mare uimire a constatat că pe panoul fluorescent îşi poate vedea oasele.
Deci la numai câteva minute de la descoperirea razelor X, omul a descoperit şi cea mai importantă aplicaţie a lor, cea medicală. Astăzi, medicii folosesc razele X ca să vadă prin ţesuturi, până la oase. Cu ajutorul lor se descoperă fracturile osoase, cariile dentare, obiectele înghiţite. Iar o variantă modificată a razelor X se foloseşte pentru a vedea ţesuturile moi cum sunt plămânii, vasele de sânge, intestinele.
Cum funcţionează razele X
Razele X nu sunt foarte diferite de razele de lumină pe care le vedem cu ochiul liber. Ambele sunt forme de energie electromagnetică, dar există între ele câteva diferenţe.
Razele X au o lungime de undă mai mică decât lumina vizibilă, astfel că nu le putem vedea cu ochiul liber. A doua diferenţă este aceea că razele de lumină sunt absorbite de ţesuturile corpului uman, astfel că nu pot trece prin ele, în timp ce razele X sunt absorbite doar într-o anumită măsură.
Cel mai util este faptul că diferitele ţesuturi ale corpului uman absorb în mod diferit razele X. Astfel, oasele absorb o cantitate mare de energie, pe când ţesuturile moi absorb mai puţină.
Când faci o radiografie, felul cum razele X trec prin corpul tău este înregistrat de o cameră ce foloseşte un film, asemănător cu cel de la aparatele foto clasice. Ceea ce primeşti după radiografie este un negativ, pe care zonele mai expuse la radiaţii – acolo unde nu a existat niciun obstacol în calea razelor X – apar negre, iar cele mai puţin expuse apar mai deschise la culoare. Astfel, zonele unde a existat ţesut osos între cameră şi razele X apar albe, iar cele corespunzatoare ţesuturilor moi apar gri.
Cât de periculoase sunt razele X
Atunci când s-au descoperit razele X, comunitatea medicală nu a înţeles cât sunt de periculoase, astfel că mulţi medici şi pacienţi s-au îmbolnăvit din cauza lor. Cu timpul s-a descoperit că razele X sunt radiaţii ionizante, adică pot face ca atomii pe care îi întâlnesc în cale să capete o încărcătură electrică, transformându-se în ioni. Cum corpul nostru este şi el format din atomi, încărcătura electrică pe care o capătă ei poate să distrugă fâşia de ADN. Iar o celulă cu fâşie de ADN distrusă fie moare, fie dezvoltă o mutaţie.
Când mai multe celule sunt ucise, poţi dezvoltă o serie de boli, dar când o celulă capătă o mutaţie, ea se transformă într-o celulă canceroasă, care apoi se multiplică şi dezvoltă o tumoare.
Dacă mutaţia are loc într-o celulă sexuală, sermatozoidul sau ovulul, embrionul care va rezulta din ele va suferi malformaţii. Din toate aceste motive, medicii folosesc „cu economie” razele X, aşa încât un pacient să nu fie expus unei cantităţi prea mari de radiaţii.
Totuşi, expunerea sporadică la cantităţi mici de radiaţii nu este periculoasă, astfel că o radiografie este o opţiune mult mai sigură decât o intervenţie chirurgicală care ar fi necesară, în lipsa razelor X pentru a vedea un os fracturat.
Foto: Shutterstock