Atunci când un copil dă peste o situaţie nemaiîntâlnită, corpul i se încordează, bătăile inimii se intensifică iar acesta rămâne câteva momente nemişcat.
În mod normal, copilul îşi revine repede din această stare şi înfruntă situaţia nouă.
Există însă şi excepţii. La unul din şapte copii bătăile inimii nu se calmează, iar starea de încordare persistă. În plus, copilul are şi alte semne de stres: transpiraţii, dezorientare şi, în general, o stare vizibilă de disconfort fizic şi psihic.
În acest caz putem vorbi de un copil timid. Timiditatea se manifestă în faţa lucrurilor noi, iar tendinţa spre timiditate ţine de un temperament înnăscut al copilului, cred psihologii.
Ai grijă cu micuţul tău în anii de grădiniţă şi de şcoală primară. Aceasta este perioada în care timiditatea înfloreşte şi decide viitorul copilului.
Cum influenţează părinţii timiditatea copilului?
„Sensibilitatea cu care se naşte copilul nu este cauzată de părinţi, dar poate fi ameliorată dacă părintele îi arată copilului că-l acceptă aşa cum e şi are încredere în forţele lui”, spune doctorul Benjamin Spock.
Marea problemă a copiilor timizi, precum probabil ştii şi tu dacă ai fost mai timidă în copilărie, este faptul că aceştia se simt ruşinaţi cu temperamentul lor sensibil. Sensibilitatea este văzută ca o slăbiciune.
Aşadar, copilul tău trebuie să înţeleagă faptul că timiditatea nu este o boală, nu este nici măcar un defect. Este o trăsătură de personalitate, aşa cum este şi îndrăzneala.
Dacă îl accepţi aşa cum este şi îl ghidezi, fără o implicare directă, ci orientativă, în situaţiile noi pe care le întâlneşte, copilul poate căpăta încredere în forţele sale şi poate contracara efectele negative ale unei timidităţi excesive.
Când timiditatea devine o problema
Comportamentul timid are mai multe grade de intensitate. Există copii care au o uşoară reţinere în faţa situaţiilor noi, în timp ce alţii ajung să evite chiar şi situaţii banale şi pierd astfel din farmecul vieţii. În acest caz timiditatea, deşi nu este o boală, devine o problemă.
În mod normal un copil nu ar trebui să evite situaţii noi precum un test la şcoală, o onomastică sau o plimbare în parc.
Iată câteva situaţii de timiditate excesivă:
Copilul se ascunde după picioarele tale atunci când în jur sunt adulţi necunoscuţi şi nu vrea să iasă din „ascunzătoare” nici după câteva minute.
Copilul se fereşte să vorbească în public, uneori chiar din momentul în care păreseşte suprafaţa locuinţei.
Copilul alege să se joace singur, chiar dacă se află într-o încăpere plină cu alţi copii. Orice copil ar trebui să aibă cel puţin unul sau doi parteneri de joacă în jurul vârstei de cinci, şase ani.
Urmăreşte cu atenţie lucrurile care îl inhibă pe copilul tău. Uneori timiditatea este însoţită şi de alte frici, precum frica de întuneric sau de insecte.
Cum ameliorezi un temperament timid?
Cercetătorul Jerome Kagan a urmărit evoluţia unor copii timizi „din faşă”. Timiditatea unora s-a estompat în numai şase luni, datorită părinţilor.
Cercetătorul a remarcat faptul că timiditatea înnăscută a copiilor se poate ameliora dacă părintele îl lasă pe cel mic să se confrunte cu micile probleme specifice vârstei. În schimb, părinţii care-şi consolează copiii atunci când dau de orice hop, dau amploare timidităţii celui mic.
Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să-ţi consolezi copilul, dar e cazul să vezi cum afectează tipul tău de consolare comportamentul celui mic.
Iată câteva tactici prin care să-l scoţi pe cel mic din carapacea sa
Premiază orice efort al copilului de a trece peste timiditatea sa, chiar dacă rezultatul nu este cel scontat.
Nu-l consola dacă şi-a rupt o unghie. Oferă-i însă întotdeauna sprijinul tău atunci când problemele par să-l copleşească sau nu sunt menite să fie rezolvate la vârsta lui.
Încurajează-l să găsească singur soluţii, iar atunci când găseşte una exprimă-ţi aprecierea.
Dacă îl vezi că se simte inconfortabil sau jenat într-o situaţie nu te grăbi să intervii. Lasă-l să-şi invingă şi singur timiditatea, arată shakeyourshyness.com.
Foto: Shutterstock