Povestea mea de 2 ani s-a încheiat de curând într-un mod demn de romanele Sandrei Brown.
Eu aveam 24, el 29. Ne-am cunoscut datorită prietenilor comuni şi la puţin timp am început o relaţie ce părea promiţătoare. A trecut jumătate de an, a trecut 1 an… dragoste mare, concedii împreună, mers la petreceri de familie, ştiţi voi lucruri din astea siropoase şi simpatice despre care se spune că leagă o relaţie. Pe naiba!
Fără niciun aşa zis avertisment, omul a început să se schimbe. Se enerva, nu îi mai plăceau lucruri care înainte erau pe gustul lui şi nu spunea ce are. Îl ţinea o stare din asta să zicem câteva ore pe săptămână, suficient cât să mă pună pe gânduri. Şi am uitat să specific că, între timp, eu am plecat din garsoniera în care stăteam ca să mă mut cu el într-un apartament. Lucram aproape unul de celălalt aşa că dimineaţa plecam împreună la serviciu. În maşină, mai mult linişte. Îl întrebam ce are şi răspunsurile erau invariabil următoarele: mă gândesc la un proiect pe care trebuie să îl termin, nu am nimic sunt doar somnoros sau, de ce ţi se pare ţie că am ceva.
După 1 an şi jumătate am început să îmi dau seama că nu ştiu prea multe despre el (aşa cum credeam) şi, dacă vrea să ţină ceva pentru el, atunci aşa si face, oricât aş încerca să salvez situaţia. Mai are rost să spun că traiul nostru împreună era tot mai apăsător? Într-o seară nu am mai putut să mă abţin şi i-am spus că mă mut, dar nu pe un ton grav. Naivă din fire şi vrând să evit discuţia usturătoare, i-am zis că mă mut ca să diversificăm viaţa asta a noastră de cuplu pentru că avem nevoie de o gură de aer proaspăt şi deja nu mă simt bine nici fizic, nici psihic.
De fapt, au fost multe multe guri de aer proaspăt pentru că, SURPRIZĂ, omul într-o zi nu a mai răspuns la telefon. Exact aşa. I-am dat mesaje – nu a răspuns. L-am sunat de multe ori – nu a răspuns. La câteva zile a sunat mama lui să întrebe de ce nu am mai venit la ei. I-am spus ce s-a întâmplat şi nu ştia nimic, el nu le spusese nimic alor lui. Noroc că aveam lucrurile luate din apartament pentru că efectiv, nu am mai avut cum să dau de el.
Nicio clipă nu m-am gândit să fac pe spionul şi să mă duc după el la serviciu, la apartament sau acasă la părinţii lui. Nu sunt genul. Prietenii comuni – unii evitau să vorbească, alţii spuneau că s-a schimbat şi faţă de ei. Ne-am văzut după aproape o lună la o petrecere şi i-am întors spatele deşi a părut că vrea să mă salute. Asta chiar ar fi fost un mare tupeu, zic eu.
Anumite persoane m-au acuzat că am renunţat prea uşor la relaţia asta. Sincer? M-am simţit mult prea jignită să fim străini în doi fără să primesc vreo explicaţie, să fiu ignorată şi apoi tratată de parcă ne cunoscusem în piaţă când eu vindeam zarzavaturi.
Şi culmea, nu are o relaţie cu altă femeie, este singur. Deci… care a fost motivul? Eu nu îl ştiu şi sincer, nici nu vreau să îl ştiu pentru că mi-e teamă de reacţia mea. Mi-e teamă că fie este ceva grav, fie ceva al naibii de banal.
Voi aţi fi făcut altfel în locul meu? Aţi fi căutat motive şi explicaţii până în pânzele albe?
Foto: Shutterstock