În spatele fiecărei căsnicii aparent fericite se ascund multe cuvinte nespuse, doruri neîmplinite, dorințe nepronunțate de mult prea mult timp, ritualuri (să zicem) liniștitoare, dar uneori extrem de plictisitoare. Iată o poveste-exemplu…
Numele meu este Mircea. Eu și soția mea, Adelina, împărțim aceeași casă și același pat. Ne sărutăm de „la revedere“ dimineața și de „bun venit“ seara cu așa o „regularitate ritualistică“ încât, dacă sărim peste un sărut, mă tem că este semn de ghinion. Ne spunem unul altuia lucruri, nu avem discuții dramatice, avem o căsnicie caracterizată prin afecțiune și respect, care pare suspect de armonioasă în comparație cu cele ale majorității prietenilor noștri.
Dar, cumva, în ultimii șapte ani – de când s-a născut fiica noastră, în nebunia alăptării, colicilor, schimbării scutecelor, plimbărilor prin parc, vizitelor la medic, drumului la grădiniță –, ne-am cam lăsat unul pe altul de izbeliște și parcă ceva din relația noastră s-a pierdut… Nu pierdut în sensul de stricat, ci în acel sens dureros de a fi ignorat, pierdut din vedere, ca și cum nu ai fi acolo.
Ne-am cunoscut cu 12 ani în urmă, la o petrecere între studenți. Când am văzut-o, mi s-a părut a fi cea mai frumoasă femeie din lume și mi-o amintesc și acum stând în fața mea, eu în cercând, stângaci, să o fac să râdă. Parcă râdea cu tot corpul, cu poftă, cu sete.
Ne-am mutat repede împreună, ne-am căsătorit, am cumpărat un apartament. Am avut și am pierdut slujbe, am avut bani, dar am trecut și prin crize financiare, depresii, o mică problemă cu băutura, probleme de fertilitate – toate ne-au apropiat și mai mult. Și am devenit și părinți, șocați parcă de uriașa responsabilitate și obligație care vine odată cu acest nou rol. Vezi continuarea pe baby.unica.ro!