Minciuna patologică – cum se manifestă şi cum poate fi tratată

Bărbatul ei trăieşte spunând minciuni tuturor, fără să conteze motivul. Iar Elena, ani în şir, a negat acest lucru. Dar acum, când nu a mai putut suporta, s-a decis să ceară ajutorul
„M-am măritat cu Pinocchio. Da, aţi citit bine – Pinocchio! Păpuşa mea de lemn se numeşte Andrei, are 45 de ani, o soţie (adică eu), trei copii şi cine ştie câte amanÂte…Am descoperit de puţin timp că relaţia noastră nu a fost altceva decât o imensă minciună. Credeam că el, două seri pe săptămână, preda cursuri de contabilitate la seral, la un liceu de profil. Pentru că, în afară de faptul că aşa stabilisem împreÂună, de patru ani, lunea şi joia, nu venea la cină şi intra în casă după miezul nopţii. Numai că, dintr-o simplă întâmplare, am aflat că, de fapt, soţul meu nu predase acele cursuri decât un an. Şi atunci, unde se ducea în toate serile acelea? El s-a justificat, explicându-mi că nu a vrut să-mi spună adevărul pentru a nu mă supăra din cauza faptului că el a pierdut o slujbă şi că în orele în care eu credeam că este la liceu, de fapt, dădea meditaţii. Acesta a fost momentul în care am realizat că soţul meu este un mincinos patologic. Cine putea crede o asemenea enormitate? Ştiam că lui Andrei îi place să spună minciuni. O face în faţa oricui, fără a avea nici un fel de remuşcări. Inventează întâmplări, personaje, călătorii în care nu a fost niciodată. Şi le povesteşte tuturor, inclusiv mie, ferm convins fiind că eu ştiu că minte. Până acum, această faţetă a lui mă amuza. Dar minte prosteşte. Unui prieten care l-a întrebat de unde şi-a cumpărat portmoneul i-a dat adresa unui magazin foarte la modă, dar în care el nu călcase în viaţa lui. Eincorigibil şi ceea ce mă îngriÂjorează cel mai tare este faptul că s-ar putea să aibă o mulţime de aventuri de care eu nici măcar să nu ştiu. Din partea lui ar trebui să mă aştept la orice. Cu toate acestea, nu este un om rău. Ce pot face pentru a-l salva de propriile minciuni şi pentru a salva relaţia noastră?”
Elena, 40 de ani

Un mod infantil de a nega realitatea

Se poate întâmpla oricui să mintă, chiar dacă nu este obligaÂtoriu. Uneori numai pentru a evita să dai explicaţii sau pentru a fi amabil cu o nouă cunoştinţă. Minciuna intră în repertoriul comportamentelor infantile care constau în negarea realităţii. Slăbiciunile de caracter, gândurile care nu pot fi împărtăşite, erori cărora continuăm să le cădem pradă…

Totul poate dispărea ca prin miracol în spatele unei minciuni, exact aşa cum se întâmplă cu un copil care, prins în flagrant, răspunde inocent: „Nu am făcut eu!”. Diferit, în schimb, este cazul în care a recurge la minciună devine ceva normal, fie doar de dragul de a inventa, fie pentru a-ţi clădi o dublă personÂalitate.

Minciuna patologică este simptomul unui dezechilibru psihologic care nu trebuie subevÂaluat. Şi cum mincinosul are tendinţa de a nega gravitatea comportamentului său, va reuşi, aproape întotdeauna, să creeze suferinţă propriei sale persoane, precum şi celor din jurul lui.

'Nu mă cheamă Damian'. Theo Rose a aflat un secret despre soțul ei chiar în ziua nunții. Ce a povestit artista

Recomandarea zilei

Cum se manifestă

Mincinoşii care recidivează, în general, acţionează astfel: mint chiar dacă situaţia nu o cere, vor totul, imediat, au tendinţa de a manipula, sunt incapabili să aibă legături afective serioase, nu suportă criticile, au senzaţia că li se cuvine totul şi, în cea mai mare parte a cazurilor, nu au remuşcări pentru ceea ce fac.

Dar care este vârsta la care minciuna devine o problemă serioasă? La copiii de până la 6 ani, minciuna face parte din comportamentul normal. Problema apare atunci când minciuna devine un mod de viaţă la cei de peste 16-18 ani.

Care au fost ultimele cuvinte ale lui Silviu Prigoană. Prietenii lui au crezut că le face o farsă

Recomandarea zilei

De ce devin mincinoşi?

Potrivit unui psihanalist clasic, minciuna patologică este modul de apărare în faţa unei realităţi percepute ca fiind inacceptabilă. Individul nu este conştient, dar continuă să mintă pentru că îi foloseşte pentru a nega, spre exemplu, propriile fantezii sexuale şi pentru a evita sentimentul de vinovăţie.

Axioma care reglementează comportamentul mincinosului cronic, în acest caz, ar fi: „Aşa cum nu e adevărat ceea ce zic, la fel de ireale sunt şi dorinţele mele”. Conform unei alte ipoteze, minciuna este un fel de răzbunare faţă de părinţi. Şi cum obiceiul îşi are originile în copilărie, motivaţia ar suna cam aşa: „Mama şi tata îmi ascund ceva, aşa că şi eu sunt capabil şi trebuie să le dovedesc că pot minţi.”

Se pot vindeca singuri sau pot cere sfatul unui specialist

„Cine suferă de acest sindrom cere ajutor doar dacă este constrâns, spre exemplu dacă este părăsit. Dacă e ceva ce mincinoşii nu suportă cu adevărat, aceasta este să fie părăsiţi”, spune Diana Damian, psiholog. Problema majoră o reprezintă faptul că cel care trăieşte cu un mincinos patologic se simte obligat să devină salvatorul lui numai după ce, într-o fază iniţială, a negat sau redimensionat problema minciunii. „În principiu, soluţia constă în cei care îl înconjoară pe Pinocchio.

Neveste, copii, părinţi trebuie să înceteze să se comporte precum Geppetto sau zâna bună. Tot ce ar trebui ei să facă ar fi să se întrebe: „De ce trebuie eu să suport o situaţie ca aceasta? La ce mă ajută?”, este de părere Diana Damian. Evident, dacă situaţia este extrem de gravă, ajutorul cel mai bun poate veni din partea unui psihoterapeut.
Lăcrămioara Bărbulescu

Dacă el minte, iată cum îl poţi ajuta

Iată câteva reguli bune pentru a-l „salva” pe el, dar şi pe tine:
– Întreabă-te de ce îi suporţi infantilismul şi promisiunile lui eterne că se va schimba.
– Demonstrează-i că minte ori de câte ori ai ocazia. Dacă ai dubii în privinţa spuselor lui, cere-i amănunte asupra detaliilor minore, până când se încurcă.
– Încetează să-i găseşti justiÂficări sau să zâmbeşti la auzul minciunilor lui.
– Dacă vrei cu adevărat să-l ajuţi, nu mai trebuie să-i rezolvi problemele care derivă din obiceiul lui.
– Dacă după ultimatumul tău (psihoterapie sau despărţire) el nu se schimÂbă, e mai bine să-l părăseşÂti.
– Dacă nu te înduri să-l părăseşti, reflectează asupra posibilităţii de a face tu psihoterapie, pentru a înţelege de ce ai ales să joci în continuare rolul salvatoarei sau al victimei.

Topul minciunilor spuse cel mai des de bărbaţi

1. Nu am mai făcut asta niciodată.
2. Osă te sun mâine dimineaţă.
3. Osă o fac într-un minut.
4. Nu e nevoie să chemăm meşterul. Pot să repar şi singur.
5. Nu am nevoie de hartă. Ştiu pe unde trebuie să merg.
6. Abia aştept să-ţi cunosc părinţii.
7. Nu am spus nimănui că am făcut sex cu tine.
8. Sexul nu este totul pentru mine.
9. Nu este ruj pe gulerul meu. Este sos de pizza.
10. Promit.
11. Sunt atras doar de mintea ta.
12. Nu sunt ca toţi bărbaţii.
13. Nu găsesc deloc atractive blondele cu sânii mari.
14. Da, bineînţeles că te ascult, iubito!
15. Bineînţeles că îmi amintesc când e ziua de naştere a mamei tale.
16. Nu o urăsc pe mama ta.
17. Eşti cea mai drăguţă fată din această încăpere.
18. Dacă mi-aş dori vreodată să mă căsătoresc, tu ai fi aleasa.
19. Nu-mi doresc decât să te ţin în braţe.
20. Bineînţeles că te iubesc.
21. Nu e nevoie de prezervativ. Dacă rămâi însărcinată, mă voi căsători cu tine.
22. Da, am o prietenă, dar avem o relaţie pur platonÂică.
23. Fata cu care m-ai văzut este verişoara mea.
24. Divorţez de soţia mea, exact cum ţi-am promis.
25. Cina a fost minunată.
26. Sunt de acord cu mişcarea feministă.
27. Nu am băut decât două beri.
28. Sunt de acord cu tine: filmele de dragoste sunt mai bune decât cele de acţiune.
29. Nu mă deranjează că nu te înţelegi bine cu mama mea.
30. Eşti perfecţiunea întruchipată.