Ochii care nu se văd… se văd pe webcam? Ce se întâmplă cu viaţa de cuplu atunci când unul dintre soţi e plecat mai tot timpul? Au astfel de relaţii şanse să reziste în timp?
Când vine vorba de relaţii la distanţă, părerile sunt multe şi destul de împărţite. Unii le dau sorţi de izbândă, în timp ce alţii consideră că astfel de relaţii depăşesc firescul. Argumente există şi de-o parte, şi de cealaltă, ca şi poveştile care au mers, şi cele care n-au mers. Astfel, nu mai încape îndoială că „pentru unii merge, pentru alţii nu”. Iar la întrebările care rămân încercăm să găsim câteva răspunsuri posibile.
Ce se întamplă cu un cuplu la distanţă? Evident, relaţia e afectată atunci când unul dintre parteneri este departe, deoarece lipseşte apropierea fizică. Şi asta pentru că, dacă vorbim de o relaţie care (la modul ideal) nu se confruntă cu probleme în niciunul din sectoarele apropiere emoţională, comunicare, sentimente, singurul lucru care diferă faţă de un cuplu care se vede în fiecare zi este proximitatea fizică. Nu se pune suficient de mult accent (în societatea românească, în general) pe importanţa
atingerilor pentru psihicul şi starea de bine a omului. E ciudat cum nu uităm să ne alintăm animăluţele de companie, dar pe noi uităm să ne gratificăm în acest mod. Poate fi vorba de un masaj, automasaj (ca atunci când folosim cremă de corp), ţinut de mână, dezmierdat şi aşa mai departe. Atingerea este un feedback esenţial, pe care îl primim de la ceilalţi, dar pe care e bine să nu uităm să ni-l oferim noi înşine. Evident, dacă relaţia suferă deja de unele eroziuni la oricare dintre capitole, există şanse ca distanţa fizică să mărească şi distanţa emoţională, să alimenteze neîncrederea, să macine sentimentele. Atenţie,
însă, nu distanţa face asta într-un cuplu, ci problemele preexistente distanţei.
Relaţii: Când suferinţa se împarte la 2
Pentru cine merge şi de ce? Sunt unii oameni cărora le e mai uşor decât altora să trăiască o relaţie la distanţă, în care partenerul nu le e aproape zi de zi. Există un anumit scenariu de viaţă, un trecut familial care se potriveşte cu acceptarea unui astfel de trai în cuplu. Pe de-o parte, e vorba de cei care au experimentat abandonul (măcar la nivel emoţional) la începutul vieţii lor. Astfel de persoane sunt mai înclinate spre a-şi alege (inconştient vorbind) un partener care să le „părăsească” (fie şi la nivel simbolic) prin plecarea fizică de lângă ele, pentru a avea ocazia de a retrăi trauma iniţială şi de a accepta situaţia. Pe de altă parte, există şi persoane care nu au neapărat traume ale abandonului în viaţa emoţională, ci doar un nivel accentuat de independenţă şi autonomie, care au vieţile suficient de pline şi o nevoie diversificată de contacte sociale şi activităţi, încât suportă mult mai bine perioadele mai lungi fără prezen-
ţa fizică a partenerului de viaţă.
Dacă eşti tu cea rămasă acasă? Probabil că te simţi copleşită: nu numai că faci toate lucrurile pe care le făceai şi înainte, dar acum îţi revin şi responsabilităţile partenerului tău. Chit că e vorba de lucruri care par mărunte, cum ar fi plata unor facturi, adevărul e că orice lucru care se adaugă pe lista ta şi nu exista în lista ta iniţială de responsabilităţi poate fi resimţit ca o adevărată povară. E foarte important să nu uiţi de tine în tot acest proces şi să-ţi iei momente de destindere, de odihnă, momente pentru tine.
Dacă eşti tu plecată? E posibil să te confrunţi cu un sentiment de vinovăţie accentuată din cauza a ceea ce crede societatea că sunt rolurile clasice: o femeie care pleacă de-acasă (indiferent că se duce să muncească) e considerată un fel de dezertor din post. Pentru că „femeia ţine casa”, „treburile care
ţin de gospodărie sunt ale femeilor” şi tot aşa. Oricât de emancipată ai fi, e puţin probabil să nu te ajungă, la un moment dat, această stare. Contează pe sprijinul partenerului şi al familiei tale şi nu uita care e scopul tău final.
Relaţii: „Soacra vrea să ne despartă!”
Ce implicaţii există asupra copiilor? Copiii pot fi privaţi de afecţiunea specifică a părintelui aflat departe şi, în acelaşi timp, pot fi afectaţi de absenţa rolului pe care îl are părintele plecat de-acasă în viaţa copilului. E bine ca un copil al cărui tată e plecat vreme îndelungată să aibă printre apropiaţii familiei un model masculin care să suplinească lipsa tatălui. Pentru o fetiţă e important ca tatăl să îi confirme farmecul, graţia, să o facă să se simtă specială, la fel cum pentru un băiat tatăl are rolul de a îi trezi o anumită rivalitate inconştientă şi, mai apoi, de a-i crea un model pentru bărbatul care va deveni. Afecţiunea poate fi suplinită doar parţial prin telefon şi webcam. Dar e bine ca aceşti copii să fie încurajaţi măcar să vorbească despre sentimentele lor de dor.
E o durată maxim suportabilă pentru despărţirea fizică?
Lucrurile depind foarte mult de la caz la caz. Probabil că pentru fiecare om există o perioadă maximă în care absenţa fizică a partenerului e acceptabilă. Durata asta poate varia oricât, de la o zi până la ani întregi. Ceea ce poate da o măsură a timpului este mai degrabă legat de aşteptările pe care le are persoana rămasă acasă, de cât ştie că trebuie să „îndure” – cum ar fi o misiune pe mare a soţului sau un curs de specializare de câteva luni în altă ţară. Orice depăşeşte perioada stabilită iniţial poate crea probleme suplimentare de adaptare.