Chiar dacă acasă ar trebui să domnească armonia, de multe ori găsim lupte pentru putere chiar și aici. Soțul și soția, soacra atotștiutoare sau chiar copilul cel drăguț se bat fiecare cu armele lui pentru a avea supremația în familie.
Psihoterapeutul Lavinia Ţânculescu observa ca „una din greşelile majore întâlnite în multe casnicii este ca relaţia dintre cei doi este perceputa «ca un câmp de lupta, nu un câmp de flori». Iar razboiul e iscat de setea de putere şi de control a fiecaruia dintre parteneri”.
Fiecare are rolul lui
Soluţia pe care o vede specialistul este ca fi ecare sa-şi asume rolul lui, prin care contribuie într-o masura egala la hotarârile care se iau, fara sa fi e nevoie ca unul dintre ei sa fi e numit „şef”. „Barbatul/tatal este în mod natural responsabil de relaţia familiei cu mediul exterior, cu sistemul de reguli, cu apararea de pericole externe, în timp ce femeia/mama se ocupa de sufletul familiei, de hrana acesteia, concreta, dar şi simbolica (afectiva). Ea ofera alinare, sprijin moral, consolare şi încurajari. Mama este, de cele mai multe ori, direct responsabila de modul în care copilul se dezvolta interior şi în relaţie cu ceilalţi, pentru ca ea este prima care se angajeaza, înca de la naştere, în relaţia cu copilul”, observa Lavinia.
Când copilul conduce
Ce te faci însa atunci când mezinul ajunge sa o controleze – cu dragalaşenie, cu ameninţarea crizelor de nervi sau cu alte metode de manipulare a celor mari care par înnascute? În anumite cazuri, e normal. De exemplu, când sunt mai mulţi copii, cel mare e normal sa fie urmat de cei mici. Adolescentul tinde sa câştige din ce în ce mai multa influenţa pe masura ce creşte şi este ceva obişnuit sa puna la îndoiala autoritatea parinţilor. Dar alta este situaţia când un copil care nu are înca experienţa necesara încearca sa domine. Se întâmpla aşa pentru ca simte lipsa controlului. Parinţii sunt fi e prea ocupaţi, fie prea slabi ca sa se impuna. Iar spaţiul liber va fi ocupat de cineva.
Mai exista situaţii în care parinţii se cearta şi unul dintre ei îl ia ca aliat pe micuţ. Prins la mijloc, poate începe sa-i şantajeze pe ambii pentru a obţine ce vrea el. În alte cazuri, copilul devine centrul universului şi toţi exista doar pentru a-i îndeplini dorinţele. Totuşi, nu îi araţi cu adevarat dragoste daca îngadui o astfel de purtare. El are nevoie de limite clare şi de norme propuse de parinţi pentru a se dezvolta armonios.
Echilibrarea rolurilor
„Exista situații diferite în familii diferite. Nu se poate da un verdict cu privire la cine conduce pe cine și daca este sau nu benefic acest fapt. Personal, pledez pentru echilibrarea rolurilor și a energiilor pe care membrii familiei le investesc în aceasta dinamica. De asemenea, pledez pentru pastrarea unitații. Parinții partenerilor pot contribui, dar e necesar sa nu abuzeze prin prezența lor. E necesar ca soții sa încerce sa-și rezolve singuri problemele, sa treaca singuri prin încercari și, doar daca se afla într-un moment dificil, sa apeleze la ajutor extern. În orice caz, nu este potrivit ca, în situația unei familii funcționale, sa intervina altcineva în treburile interne ale acesteia, în special ca ajutor nesolicitat.”