Daca in America este absolut normal sa mergi la un psiholog, noi privim terapeutul cu multa circumspectie. Insa, dorinta de a intelege complexitatea mintii noastre, este mai mare. Intreaba-ti prietenele si vei vedea ca multe vor spune ca-si doresc sa studieze psihologia. Chiar daca nevoia de autocunoastere nu este atat de puternica incat sa te aduca la un terapeut, la un moment da, cedezi ispitei si consulti literatura de specialitate. Dar de multe renunti descurajata cand te lovesti de un limbaj mult prea sofisticat, accesibil numai specialistilor. Nu acelasi lucru pot sa-l spun si despre cartea "Cand terapeutii rateaza". In prima faza, titlul mi-a atras atentia. Foarte rar avem curajul sa ne recunoastem greselile fata de noi insine, fata de apropiati, daramite fata de intreaga lume! Subiectul era destul de neobisnuit si promitator: terapeutii americani celebri povesteau, intr-un limbaj surprinzator de accesibil, cele mai bizare cazuri din cariera lor. Lectura ca terapie Sa fii psiholog mi se parea un avantaj enorm, inainte sa citesc cartea. Nu te puteai insela niciodata in relatiile cu ceilalti, ba chiar ii puteai manipula daca le intelegeai emotiile si le anticipai gandurile. Asta era una dintre capcanele in care cadeam mereu: sa pun oamenii care imi plac pe un piedestal al perfectiunii absolute, sa nu le dau voie sa greseasca sau sa se comporte diferit de asteptarile mele. Bineinteles, sufeream ingrozitor cand, inevitabil, persoana idolatrizata, prieten sau un iubit, ma dezamagea. Aveam sentimentul frustrant al unei investii prost plasate. "Cand terapeutii rateaza"mi-a schimbat complet perceptia despre relatii. Cartea a fost o oglinda, o intalnire cu mine insami. Reactiile, greselile facute de protagonistii cartii, psihologi sau pacienti, le avusesem si eu candva. Chiar cu experienta si studii, nici macar psihologii nu sunt scutiti de greselile de interpretare, erori de strategie. Chiar si acesti experti in sufletul uman se pot lasa manipulati de sentimente. Prietenii nu sunt terapeutiPsihologul Jon Carlson avea o tanara pacienta care dorea sa-si paraseasca sotul. In fiecare saptamana, ea ii relata doctorului certurile conjugale. Povestea se intampla in anii 80', intr-o comunitate mica din America. Femeia fusese trimisa la psiholog de catre preot. Cum tanara isi cauta de lucru, lui Carlson nu i s-a parut o idee rea sa o angajeze la cabinetul sau si, in acelasi timp, sa continue terapia. Consecintele nu au intarziat sa apara. Doctorul a fost acuzat de sotul pacientei ca a devenit amantul ei. Femeia avea o aventura, dar nu cu psihologul, ci cu preotul. Nu este o parodie ci un caz real de "ratare" terapeutica. Citind aceasta poveste mi-am dat seama de cate ori, la job, treceam peste barierele profesionale si imi transformam colegii in terapeuti. Adesea, conversatiile deveneau un monolog chinuitor si inutil. Ignoram ca, spre deosebire de un profesionist, parerile apropiatilor nu vor fi niciodata suficient de consecvente si obiective. Ca sa nu mai vorbim de situatia in care informatiile ajungeau pe mana cui nu trebuie, ca si in cazul terapeutului, aflat la un pas de a-si pierde licenta din pricina barfelor.Cu mama la psiholog Un alt caz care mi-a atras atentia este cel intampinat de psihologul Arthur Freeman. Pacientul acestuia, Gerard, era un adolescent de 16 ani cu un tic motor. Copii il strigau "Tremurici" pentru ca isi scutura mereu capul. Baiatul nu reusea sa-si faca prieteni. Terapeutul a identificat rapid sursa de stres a adolescentului: mama lui, o femeie autoritara care il obliga sa imparta camera cu surorile sale. Un timp, doctorul a reusit sa reduca influenta mamei asupra baiatului si a "pacalit-o" sa-i ofere propria camera unde avea putina intimitate. In final, tot mama a spus ultimul cuvant. Terapia a esuat cand Gerard a venit la cabinet cu onorariul datorat pe sase luni de zile. "Acestia sunt bani pe care nu ii vom putea inlocui niciodata! Sunt banii tai pentru liceu" si-a santajat mama copilul, care era mai speriat ca niciodata si tremura din tot corpul. Atunci, Freeman si-a dat seama ca a gresit atunci cand a exclus mama din procesul de terapie. Cine nu are nevoie de terapie Fie ca recunosti sau nu, mama si in general familia, ca si in cazul din carte, te influenteaza enorm, chiar si dupa ce te-ai mutat. Daca ai avut sansa sa cresti intr-un mediu familial incarcat de dragoste, intelegere si afectiune, atunci, si ca persoana matura, vei transmite celorlalti aceleasi semnale pozitive. S-ar putea ca nici un ghinion sa nu fie prea mare pentru tine si, este evident ca nu ai nevoie de psiholog. Insa, majoritatea familiilor sunt disfunctionale, in ziua de azi, potrivit sociologilor. Cand mama si tata nu au o casnicie reusita poti sa aduci, si in relatia cu iubitul tau aceleasi probleme. O faci inconstient, fara sa realizezi ce nu merge, ca o banda defecta care se repeta la infinit. Psihologii numesc acest fenomen patern. Un patern este greu de depasit, dar nu imposibil. In concluzie, chiar daca psihologii mai si rateaza uneori asta nu inseamna ca nu-ti pot aduce o contributie. Ca si in fizica, daca vrei sa-ti vezi cand un corp se misca iti trebuie un punct fix de referinta. Aici intervine psihologul care iti ofera un punct de vedere obiectiv si echidistant. Asa poti vedea cu adevarat, cat de reale sau exagerate sunt problemele tale, care este sursa lor si cum le-ai putea rezolva. Foto: Northfoto