În ziua de astăzi, comunicarea pare să fie o nouă „religie” a oricărui gen de relaţie şi, la cel mai mic semn că ceva nu merge, „vinovată” este imediat lipsa acesteia. Sau aşa ne place să credem. Poate este aşa, poate nu…
Acum 20 de ani cuplurile nu-şi făceau atâtea griji în legătură cu relaţia lor şi lucrurile nespuse se acumulau, resentimentele creşteau, dând naştere unei neînţelegeri totale şi unei violenţe mute. Motiv pentru care psihologii au ajuns o concluzie: partenerii trebuie să-şi vorbească. Despre ce?
Trebuie să ştii tot, să stăpâneşti tot?
Ei bine, răspunsul este un categoric „Nu” – diagnostic stabilit în urma problemelor ivite între soţi pentru că, discutând şi tot discutând, misterul şi dorinţa dispăruseră. Relaţia trebuie lăsată să curgă, să trăiască liber. Pentru că relaţia nu este o închisoare. Disecarea permanentă a ceea ce te-a unit de celălalt (”operată”, evident, din dorinţa de a te asigura că totul merge bine) îi provoacă partenerului de viaţă o mare angoasă. El poate avea grijile lui, care nu au legătură cu relaţia de cuplu, griji pe care, uneori, nici măcar nu le poate exprima în cuvinte. O privire îngândurată nu înseamnă că trebuie convocat imediat „consiliul de familie”. Sindromul drobului de sare este distructiv. Discuţiile autoimpuse, pornind de la ideea că ”trebuie să avem un dialog continuu, vezi, asta spun şi psihologii specializaţi în consilierea de cuplu!” nu fac decât să mascheze frustrările. De fapt, trebuie ”să stăm ce vorbă” atunci când simţim nevoia să o facem.
Tăcerea – soluţia în momente dificile
Paradoxal, momentele de tăcere dintr-un cuplu se dovedesc a fi benefice. Fiecare dintre cei doi soţi are posibilitatea, astfel, să-şi adune gândurile, sentimentele şi să dea un nou sens cuvintelor pe care le va rosti. Măsura vorbelor, ca şi măsura tăcerii, par să fie cheia unei bune relaţii între doi parteneri de viaţă. Cei care au trecut prin furtuni confirmă că, uneori, „tăcerea a fost de aur”.