Am acceptat o misiune periculoasă. Acesta este jurnalul unei fete care a trăit o săptămână sub imperativul „fii sinceră!”
Poveştile oferă adesea ceva incitant în a treia zi. Este şi cazul acestei poveşti. Era o miercuri, a treia zi în redacţie, când Raluca, şefa mea, m-a anunţat că mi-a pregătit o surpriză de bun venit. Un experiment. Trebuie să spun adevărul timp de o săptămână. Ideea asta o găsesc de-a dreptul provocatoare. „Sunt atât de pregătită pentru experimentul ăsta”, îmi spun. Şi cu acest gând îmi luam deja adio de la zona mea de confort.
„Începând de mâine, spui adevărul toată ziua, OK? Te organizezi, ţii un jurnal în care îţi notezi tot, timp de o săptămână, şi eşti atentă la orice, mai ales la ce simţi…” Astfel am debutat, cu un mare A, de la A-devăr, atârnând deasupra capului meu, ca o sabie. În fiecare dimineaţă, am grijă să îmi desenez pe mâna dreaptă teribila literă. Ca să nu uit ce am de făcut. Nu mă judeca, este imposibil ca, fără un semn, un post-it, orice, să îţi aminteşti să fii sincer timp de 168 de ore, cât are o săptămână. Încearcă şi te vei convinge!
La birou
Vânez ocaziile de a şoca prin vreo afirmaţie îndrăzneaţă, dar nimic nu mă provoacă. Pe la prânz apare oportunitatea. În redacţie sosesc primele exemplare din numărul de august al revistei noastre, cel cu Mihaela Rădulescu pe copertă. „Ce zici, îţi place revista?”, mă interoghează Raluca. „Şi să spui adevărul!” Adevărul ăsta este atât de uşor de zis, „daa, îmi place mult, ai ce să citeşti în el, chiar e excelent!” Aproape că sunt dezamăgită. Altfel, ziua curge atât de paşnic, prea paşnic…
„Dragi colegi, atât puteţi?! Eu am de scris un articol, puţin ajutor, vă rog! Chiar nu vrea nimeni să afle ceva picanterii despre mine?” O colegă încearcă să mă ajute. „Ai furat vreodată? Nu! Îţi minţeai profesorii? Ohoooo!” Apropo, citesc în Psychology Today că minciuna pe care studenţii o folosesc cel mai des este să spună că le-a murit un bunic. Cică în cursul anilor de facultate un student îşi omoară bunicii de opt până la zece ori. Evident, sunt întrebată dacă am comis şi eu „crima asta”. „Nu, pe asta nu…”. Hmm, se pare că trecutul meu nu e atât de piperat pe cât pretindeam. Strategia cu întrebări şi răspunsuri nu dă roade, hotărăsc să acţionez solo.
Vreau să revoluţionez răspunsurile la banalul „ce mai faci?” Minţim oricum când cineva ne întreabă asta, mă gândesc. În plus, tocmai citisem undeva opinia lui Brian Tracy, un coach reputat, care susţine că 80% dintre cei care te întreabă nu sunt interesaţi de fapt, iar 20% s-ar putea să fie fericiţi pentru tine. Răspund şi eu în funcţie de ocazie: foarte bine, excelent, azi sunt termi-nată. Rezultatul: oamenii sunt uimiţi de acest „excelent”. O colegă se întoarce din drum şi mă întreabă „dar tu de ce faci excelent?” Nu ştiu totuşi dacă este bucuroasă pentru mine, are doar o expresie foarte mirată.
Un NU! sincer
Acum am curaj, sunt pregătită pentru adevărurile mai grele. Cum ar fi să refuz un articol pe care o colegă vrea să mi-l paseze. „Am deja mult de scris.”
Sistemul meu de apărare îmi spune că am luat-o razna, imediat ce rostesc cuvintele astea. Trebuia să fi acceptat articolul, nu? Aşa dădea bine? Am spus NU ca să îmi respect Experimentul. Orice redactor-şef ar trebui să fie mândru de mine, zic eu! Peste câteva zile, aceeaşi colegă mă trimite la o conferinţă de presă. Primeşte un nou refuz.
Oare o să mă bage în belele Experimentul? Miza lui este mare. Vreau să iasă bine articolul, dar îmi pasă – foarte tare – şi ce crede lumea despre mine. Sunt ultima venită în echipă şi există un efort in-conştient – OK, admit că este conştient – de a încerca să fac impresie bună: să nu mă bag (prea mult) în seamă, să stau în banca mea – sfaturi de la mama. Uneori, aleg să tac în loc de a spune ce cred. Mă tem să nu fac vreo gafă. De multe ori mă străduiesc să am o replică funny pentru orice. Minciunile, câte au fost, vin din dorinţa de a-mi proteja un pic imaginea şi pentru că vreau să mă integrez. Chiar şi aşa, respect bine angajamentele Experimentului. Dacă vreo colegă m-ar fi întrebat în cele şapte zile cum îi stă părul, aş fi răspuns pe şleau, zău. Dar nimeni nu a îndrăznit.
În amor
Calitatea vieţii sentimentale este determinată de numărul de discuţii incomode pe care eşti dispusă să le porţi. Sună a status de pe Facebook, nu? Şi totuşi… Pornită pe drumul adevărului, vreau să văd care îi este limita. Merg până în pânzele albe, spun tot – fără cenzură. El, un băiat cu un statut incert în viaţa mea sentimentală, nu este pregătit pentru avalanşa mea de con-fesiuni. Îmi aplică o „politică de protejare” (în această poveste, a proteja înseamnă a minţi). Mă frustrează constatarea că sunt luată drept o copilă. Eu, prea fragilă pentru adevărul gol- goluţ? Exclus! Ştiu sigur că Adevărul, aşa urât cum e, este tot ce vreau. În urma tentativelor de a discuta, cu chiu, cu vai, reconstitui un puzzle care îmi arată clar ceea ce mi se comunica în mod voalat. Noi doi–doar prieteni. Şi atât. Acum înţeleg. Pentru prima dată în mai bine de un an, eu şi Adevărul stăm în aceeaşi cameră. Ne privim drep în ochi. O-la-la, răsuflu uşurată, căci tare greu a fost să ajung aici! Atât de incomod pentru mine, ştiut de către toţi cei din jur, ignorasem acest Adevăr cu o nonşalanţă… Să fii sinceră în felul în care am fost eu nu e distractiv. Mai mult, te simţi ca un prost punându-ţi su-fletul pe tavă în faţa unei persoane care nu îţi întoarce serviciul. Sinceritatea extremă este ca mersul pe sârmă cu bicicleta… şi ochii închişi. Nu se recomandă oricui! Când simţi că te ia valul, draga mea, mai bine toarnă-ţi un Martini, linişteşte-te şi reflectează la sensul cuvântului „echilibru”. Ştiu sigur că există metode mai înţelepte de a-ţi exprima adevărul tău şi pentru a nu-l face pe el să se simtă ca în faţa unui judecător uşor isteric. Totuşi, orice discuţie „pe faţă” e musai să îi conţină pe cei doi D: diplomaţie şi disponibilitate (emoţională). Ah, şi un distonocalm – aş fi avut nevoie. La un moment dat, izbucnesc şi îi spun „prietenului” că relaţia mea cu Individu (aşa mi-am botezat eu o iubire mai veche) nu se încheiase când am mers noi doi în Italia, anul trecut: „ştii ceva? ce s-a întâmplat la Roma, nu a rămas la Roma!”
Când m-am întors, nervoasă şi cu poftă de răzbunare după o vacanţă eşuată, Individu a fost primul alături de care „am râs copios la pozele cu tine în costum de baie.” Da, uneori pot fi malefică.
În familie
Părinţii mei, şi doar ei, şi-au câştigat dreptul de a-mi desfiinţa cam fiecare opinie, ori alegere. „Tu chiar ai de gând să pleci în vacanţă pe criza asta? Eeh, deocamdată doar mă gândesc.” De fapt, biletele de avion sunt deja cumpărate. Stilul meu de alimentaţie, de viaţă, de a fi, stârneşte garantat discuţii precipitate între noi. E lesne de înţeles motivul pentru care simt nevoia să îi protejez… „Scuze şi pretexte, haide, mai bine recunoaşte că îţi este comod aşa!” Asta îmi spune vocea din cap pe toată perioada experimentului, când îmi conştientizez neputinţa de a fi ceva mai curajoasă. Presiune prea mare, mon cher… Marile revelaţii să mai aştepte!
Capacitatea de a minţi apare în mod natural la copii pe la vârsta de 4 ani, spun specialiştii. La 7 ani, copilul înţelege deja că anumite lucruri nu se spun. De la 4 ani, când cu siguranţă mi-am făcut eu debutul, şi până acum, s-a adunat atât de mult bagaj emoţional, încât mă întreb serios dacă mai există scăpare pentru mine. Sau voi îngroşa pentru totdeauna rândurile celor care mint ca „să protejeze”? Îmi place mult sfatul psihologului Carmen Moldoveanu, cum că şi tu trebuie să îţi educi părinţii, să-i obişnuieşti cu felul tău de a fi. O să încerc asta, promit. Cum va merge, îţi povestesc în alt articol. Până una alta, află că Experimentul nu a eşuat complet la acest capitol. Am reuşit să adun câteva momente simpatice cu mama… Are luminiţe în ochi când îi povestesc despre tipul cu care mă vedeam de câteva săptămâni. De obicei nu divulg nimic, îmi ţin iubirile sub cheie! Foarte rapid îmi cere data naşterii, calculează ascendentul şi declară mulţumită că e zodie bună. Taur.
Eu cu mine
Procesele mele de conştiinţă s-au înăsprit… Că mint, ştiam. Dar când am realizat cum, când şi în ce fel, cantitatea de informaţie a fost prea mare. Parcă mă transformasem într-o entitate machiavelică… Şi cu toate acestea, despre minciunile ingenue am numai lucruri bune de spus. Mi-au lipsit. La ele mă gândeam când am plătit întreţinerea şi am zăbovit pentru conversaţia de rigoare cu vecinii, deşi în mod normal „eu mă grăbesc să ajung acasă, am musafiri”.
Într-adevăr, nu este nimic mai plăcut ca o minciună nevinovată care te scoate rapidamente din încurcătură. Verdict: nu renunţ la ele. Simpatic tare experimentul, dar săptămâna m-a epuizat emoţional. În primul rând, să recunosc în scris cel puţin două lucruri pe care mă feream să mi le spun şi în gând. Noaptea, mă răsuceam pe toate părţile întrebându-mă oare ce vei crede tu despre mine acum? Nu mă lasă inima să nu îţi recunosc, dragă cititoare. Pe Individu nu l-am mai văzut de vreo doi ani. Dar niciodată băiatul din poveste nu va şti asta. Am hotărât: nu merită să anulez finalul dramatic al discuţiei noastre istorice. Rămâne între noi două, OK?
Despre onestitate
Să fii sincer cu tine este un lucru foarte complicat. Aproape niciodată nu reuşim să facem asta până la capăt
De multe ori te amăgeşti spunându-ţi că ceilalti sunt de vină pentru eventualele conflicte şi neînţelegeri, spune psihologul Carmen Moldoveanu. Faci asta din nevoia de a te proteja de suferinţa emoţională. Din această cauză, fie îţi reprimi anumite emoţii negative, fie le proiectezi asupra celor din jur. Ei sunt agresivi, nedrepţi; tu, inocentă, o biată victimă neînţeleasă.