Stau pe marginea piscinei și o urmăresc pe fetița mea de 3 ani cum înoată, apoi iese și face sărituri cu capul sub apă, de zeci de ori, urcă scara, se întinde, pleosc, bâldâbâc, capul sus, aer! Iar și iar și iar. După care trece la scufundări.
A inventat un fel de snorkeling personal, scufundă obiecte sub apă și pornește în adâncuri, cu ochii deschiși, să le recupereze, un joc de care pare că nu se va sătura niciodată. Nu a făcut încă niciun curs de înot, totul este instinctiv. Desigur că ne bazăm pe aripioare. Pardon, eu mă bazez pe aripioare pentru ea! O vreau în siguranță, dar nu durează mult și îmi cere să-i dau aripioarele jos. Și mă străfulgeră gândul că, de unde Doamne-iartă-mă intuiește ea că tocmai aripioarele o fac mai vulnerabilă, că o fac să depindă de ceva exterior și că, da, doar eliberată de ele va învăța să înoate și-și va câștiga o siguranță dincolo de joacă. Mama ei, ca toți oamenii mari, e prea obișnuită să pună diverse lucruri ajutătoare peste vulnerabilități, să le mascheze, în locul firescului „nu știu“, „mi-e greu“, „cum se face?“.
De pildă, peste cea mai mare vulnerabilitate a mea, iluzia că sunt posesoarea unor superputeri, pun mereu niște „aripioare“ roz-bombon cu picățele, de femeie independentă. Noi, femeile, și femeile românce în mod special, avem filmul acesta teribil cu „le facem noi pe toate“. Ne rupem la job, gătim, suntem umăr de plâns pe el pentru prieteni, sac de descărcat pentru problemele părinților ajunși la vârsta frustrărilor, bolilor sau inflexibilității, suntem vajnice susținătoare ale partenerilor de viață, mame supraprezente etc. Toată viața mea de adult, de la majorat încoace, m-am descurcat complet de una singură, fără vreun ajutor financiar de la părinți sau de la oricine altcineva. Și, na, multă vreme n-a fost deloc ușor, îmi amintesc chiar de niște perioade teribile, în care iluzia mea de forță a naturii m-a făcut să nu cer nici măcar un minim împrumut de la apropiați, măcar cât să supraviețuiesc de colo până colo nițel mai ușor. După cum știți, la polul opus în mintea noastră, a tuturor celor cu această slăbiciune, sunt „întreținutele“, dependentele, cele care cer, condiționează, profită etc. Or, ca în toate din viața asta, extremele n-au creat vreodată un echilibru, tot mijlocul rămâne… mijloc. Da, marginile de orice fel sunt teren prielnic vulnerabilităților.
Precum un om care căra deja un bagaj suficient de voluminos, au fost ani buni în carieră în care mai luam pe lângă un rucsac în spinare de lucruri de făcut și un bagaj și în mâna cealaltă, apoi răsfiram degetele să mai apuc și alte lucruri de dus și uite așa mă puneam eu să urc pe scările profesiei. Nu zic că n-am reușit, dar azi știu sigur că trebuia să le fi luat pe rând, să duc pe rând cât puteam duce, să mai las jos, căci cu toate mâinile ocupate nu-ți mai rămâne nici măcar un deget să te poți apăra, la o adică. Și orice luptător vă poate confirma că asta e cea mai mare vulnerabilitate posibilă: să te lași fără o minimă libertate de mișcare.
Bun, să nu uităm de vulnerabilitatea noastră cea mai mare, aceea în fața emoțiilor, sentimentelor, doar asta a făcut să ne trezim toate cu o etichetă pe care să ne străduim apoi inconștient, toată viața, să o corectăm. Chiar așa, cine o fi formulat prima dată sintagma cu „sexul slab“?! N-ați vrea să-l întâlniți, că eu zău că aș vrea! Să-i spun povestea numărului 1 mondial la tenis feminin.
Simona Halep a fost înzestrată de la natură cu un indiscutabil atu fizic pentru o femeie. Doar că în viața ei, pe drumul ei, atuul s-a dovedit a fi o vulnerabilitate, pentru că îi îngreuna mișcările. Tenismena a făcut o operație invers decât sunt operațiile estetice cele mai căutate: și-a micșorat sânii. „Am făcut-o pentru tenis. Poate faptul că am făcut-o a fost important pentru unde am ajuns azi. Însă nu simt că m-am sacrificat, pentru că mie îmi place cu adevărat acest sport“, a declarat ea.
Acum, câte dintre noi suntem cu adevărat dispuse să ne analizăm la rece vulnerabilitățile acelea majore, care ne țin să batem pasul pe loc, să ni le recunoaștem și apoi să le înlăturăm, oricât de greu ne-ar fi, oricât de atipic?!
Stau pe marginea piscinei cu ochii-n patru la fetița mea și privesc cum înoată cu cei doi prieteni ai ei, nu mai mari de 4 ani. Și aud ce propun: „Hai să râdem sub apă!“. Mă bușește râsul, le și văd rânjetele scurte cu ochii închiși și respirația ținută. „Hai să scoatem limba sub apă!“ Amuzant, dar, hei, hai, că mi se activează grija cea mare, că pot să înghită prea multă apă. Nu degeaba mafioții știu că cea mai mare vulnerabilitate a oricui este legată de oamenii pe care îi iubesc. Dar asta e și vulnerabilitatea cea mai frumoasă dintre toate.