Și femeile vor bărbați trofeu

.
Puțini băieți trec onorabil prin pubertate, fără coșuri pe față, voce în schimbare și corpuri lungi și subțiri, ca de extratereștri. El reușise însă. La 16 ani și jumătate, avea 1,85, era lat în umeri ca un înotător de performanță, cu o figură bună de reclamă la pasta de dinți, brunet cu ochi albaștri. Și era înnebunit după mine. Plin de calități, cu un singur defect: nu scotea un cuvânt.

Eu aveam 15 ani și habar nu aveam ce înseamnă să ai un prieten. Adică știam și eu din filme multă teorie, cu practica stăteam mai prost. Mă gândeam însă cu mândrie că păpușelul înalt și bine făcut urma să mă aștepte când ies de la școală și să mă conducă acasă. Pentru asta, m-am gândit eu, nu trebuie să vorbească prea mult.

Așa-zisa relație a început stângaci!

Un prieten a venit să îmi spună că el mă place și mi-a cerut, cum se spunea, prietenia. Eu am dat-o, adică am transmis-o, deși nu știam bine ce urmează. Iar efectul a fost că el a venit și m-a pupat de am amețit. Brusc. Cum spuneam, nu scotea un cuvânt. Mă uitam la el și mă consolam cu peisajul. Și totuși, cu minusculele mele așteptări de puștoaică și fizicul lui derutant, relația tot a murit înainte să înceapă. Îmi adusese, regulamentar, un trandafir de Valentine’s Day și un maimuțoi de Mărțisor, dar i-am „dat” despărțirea ulterior prin același prieten prin care îi dădusem și prietenia. I-am zis că am prea mult de învățat la școală ca să mai am prieten. Nu voiam să îl rănesc, dar n-am mai rezistat vieții în tăcere. Am fost mai fericită cu un băiat mai scund, frumușel cât de cât și el, dar cu mult simț al umorului și multă minte.

Și totuși, nici noi nu suntem de piatră

În relație, suntem mai predispuse să sacrificăm pătrățelele de dragul conversației de calitate. Trecem cu vederea o burtică de dragul unei minți strălucite. Nu ne uităm nici la chelie dacă avem acasă un tată bun pentru copilul nostru și știe să facă un compliment și soacrei. Suntem mai generoase cu sentimentele cu cei care ne fac să râdem decât cu cei care întorc toate capetele, ca actorii de la Hollywood. Noi nu visăm la pectorali sculptați de chirurgi plasticieni, liposucții și liftinguri, deși ei par să își piardă mințile când văd un exemplar foarte reușit sau îmbunătățit după gusturile lor. Și totuși, nici noi nu suntem de piatră.

Ne dăm profunde și serioase, îi bombănim pe ei că admiră sâni și fese în loc să leșine de dragul unor replici istețe, însă la o adică am vrea și noi să avem bărbatul perfect… în ambalajul perfect. Poate că nu suntem în stare să închidem ochii la orice numai de dragul pipăirii unui abdomen perfect, dar am putea să iertăm un dezacord dacă am ști că atunci când vom intra undeva la brațul lui Adonis vom auzi doar „zbang”, sunetul superb de maxilare prăbușite pe podea. Ne-am lăuda cu ei la fel cum am flutura și o geantă superbă pe care știm că toate și-o doresc dar numai noi am pus mâna pe ea. Nu ne place când bărbații ne tratează ca pe accesorii exclusiviste, dar înțelegem fenomenul. Și am putea și noi, la o adică, să fluturăm un frumușel.

Când ne alegem un iubit, ne uităm ca după roșia perfectă

Eu recunosc, chiar recent am simțit cum se umflă pipota în mine când o prietenă admira pozele din ramele așezate în bibliotecă și i-au căzut ochii pe soț. M-am simțit ca Angelina Jolie, înainte de divorț desigur, când toate femeile o invidiau pentru soț, nu pentru talentul de actriță sau vocația de mamă. Iar unei prietene i-am dat Like pe Facebook și i-am zis în privat un „Bravo!” entuziast când am văzut ce „bunăciune” (așa ne numesc ei pe noi, nu?) are acasa mai nou. Oameni suntem și noi.

Când ne alegem un iubit, ne uităm ca după roșia perfectă. Bună la gust și frumoasă, roșie și rotundă, cuminte în lădiță. Dacă nu le putem avea pe toate însă, preferăm gustul bun și nu ne sinchisim de forma ciudată. Până la urmă, și cu bărbatul, și cu roșia, rămânem doar noi la un moment dat, când nimeni nu ne vede, și degeaba arată bine dacă… n-are niciun gust. Bărbații însă par să fie în stare să înghită și un mare rahat numai ca să se laude cu forma lui ideală.

Nu am idee ce mai face acum frumușelul tăcut din adolescența mea, dar cum sunt femeie măritată, îmi place să cred că nu am dat cu piciorul unui viitor neurochirurg, miliardar și veșnic frumos. Sper că între timp s-a îngrășat și n-a intrat la facultate.

Text scris de Andressa 

Citește și – Adio, rățușca cea urâtă! Cum mi-am găsit încrederea în mine

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter
buton