La ce e bună poezia?

Ce a vrut să spună poetul?

Copiii care merg deja la şcoală sunt de părere că e o chestie inventată pentru a le face viaţa mai grea, un instrument de tortură aplicată de profesori anume pentru a-ţi strica media la română. Spaima examenelor de capacitate sau de bac, pretext pentru a învăţa comentarii de-a gata. Ştiţi întrebarea aia, „ce-a vrut să spună poetul?”, la care trebuie să-ţi storci creierii să răspunzi ceva inteligent şi „adânc”, găsind simboluri chinuite acolo unde autorul pur şi simplu avea nevoie de-o rimă? Ei, de la întrebarea asta se strică totul… Începe îndepărtarea şi dezgustul faţă de ceva ce ar putea fi, pur şi simplu, o bucurie. Dar când eşti obligat să scrii „ce-a vrut să spună poetul” într-un număr fix de cuvinte, totul pentru o notă mare, poezia devine cel mai nasol lucru cu putinţă.
În adolescenţă, perioada aia în care totul bubuie de muzică în capul şi în jurul tău, descoperi că melodiile rock, pop sau hip-hop preferate n-ar fi la fel de cool fără ceva ce se cheamă versuri. Desigur, s-ar putea numi „poezie”, dar ştim deja că poezia e o chestie naşpa din manuale, scrisă în general de cetăţeni morţi care foloseau cuvinte arhaice pentru care ai nevoie de dicţionar. Aşadar, muzica are versuri, pe care îţi face plăcere să le asculţi şi chiar să le fredonezi.

Poezia e despre ce simți tu când o citești

Dacă te opreşti, la un moment dat, din ascultat şi descoperit muzică, pentru că viaţa de adult e grea şi are multe responsabilităţi și în general nu mai ai timp pentru nimic, atunci probabil n-o să te mai întâlneşti nici cu poezia. Dacă nu, e posibil să existe cândva un moment revelator, când descoperi, printr-o coincidență fericită, că poezia nu e deloc instrumentul ăla de tortură şcolară. Eliberată de presiunea manualelor, a comentariile, a notelor şi, mai ales, a paşoptiştilor obligatorii, poţi să descoperi că e chiar ceva mişto. Că nu e despre „ce a vrut să spună poetul”, ci despre ”ce simţi tu când o citeşti”. E despre o vibraţie care se transmite de la cel care a scris-o la cel care o citeşte. E despre cuvinte care sună frumos şi se alătură neaşteptat. E ca şi cum ai privi un tablou pictat nu cu culori, ci cu emoţii – dar eu nu mă pricep la procedee poetice (metafore, comparaţii & co), ci mai degrabă la poveşti, așa că prefer să vă spun povestea mea cu poezia.

Cum am descoperit poezia

Am descoperit-o târziu, pe la 30 de ani, atunci când mi-a căzut în mâna un volum de Leonid Dimov – un poet de negăsit în manualele şcolare, unde nu se menţionează o vorbuliţă despre „onirism”, acest curent literar al anilor 60. Ce poate fi mai frumos decât să intri într-un vis al cuiva, desenat pe hârtie cu cuvinte! N-o să vă dau citate, puteţi să-l găsiţi la un click distanţă sau la librărie. Şi uite-aşa, din poem în poem, am ajuns la suprarealismul lui Gellu Naum, la poemele lui Mircea Ivănescu, la desantul optzecist (Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Florin Iaru etc), erotismul feeric al lui Emil Brumaru şi, apoi, la trăirile fruste ale contemporanilor. Oameni ca mine şi ca tine, care au joburi, griji, merg la supermarket şi plătesc rate – dar care au şi acces la o altă dimensiune a vieţii, de unde contururile lucrurilor se văd puţin altfel. Din locurile alea se naşte poezia. Şi, citind poezie, avem şi noi acces la o parte nevăzută a lucrurilor.
Şi mai e bună poezia la ceva: se pot face nişte performance-uri grozave cu ea. Poezia merge de minune prin cafenele, baruri şi chiar pe acoperişuri. Se poate combina cu vin şi cu muzică și rezultă seri cu prieteni uniţi de aceeaşi vibraţie poetică.

Poezia merge cel mai bine pe acoperiș

Am fost la mai multe evenimente construite în jurul ideii de lectură sau performance poetic, dar niciunul nu mi s-a părut atât de reuşit precum seria de „Nocturne”, de pe acoperişul clădirii Magheru One, serie organizată vara asta de cei de la A.R.C.E.N. De sus oraşul se vede minunat, mai ales noaptea, decorul cu florea soarel

ui, lumini şi foi cu poezii e minunat.! Până acum s-au citit poeme de Matei Vișniec, Paul Vinicius, Ion Mureșan, Svetlana Cârstean, Alina Purcaru şi Doina Ioanid. Seria Nocturnelor continuă și în septembrie (cu lecturi din Teodor Dună, Cosmin Perța, Mircea Cărtărescu și Traian T. Coșovei – detalii pe arcen.info), iar dacă nu ajungeţi pe acoperiș, atunci vă recomand ca, măcar din când în când, să răsfoiţi o carte de poezie. Uitați de orice aţi învăţat la şcoală şi bucurați-vă doar de cuvinte şi de stare!

Adina Rosetti a publicat, la Curtea Veche Publishing, volumele: „Deadline” (roman, 2010, 2011), „De zece ori pe buze” (proză scurtă, 2015), „Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul” (carte pentru copii, ilustraţii de Cristiana Radu, 2014, 2015) şi „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” (carte pentru copii, ilustraţii de Cristiana Radu, 2016). O găsiţi şi pe adinarosetti.ro  

Citește și  Adina Rosetti: „Ce nu mă omoară mă inspiră”