M-am trezit într-o dimineață cu un vis care m-a tot urmărit și se ținea de mine și la amiază – de ce n-am încercat să plec într-un loc nou, de dragul cui mă las luată de val și nu schimb nimic până la capăt, oare voi fi vreodată și altceva, de ce să fiu jurnalistă și ce tot fac eu cu viața mea, în general? Oboseala devenise mai puternică decât curiozitatea.
Avusesem de multe ori senzația că mulți dintre colegii mei de meserie, nu doar cei de aici, de la noi, cuvintele din care-și compun ideile, oamenii care le oferă ancore în prezent, toate aceste mici piese din întregul care e lumea se ofileau în rutină și istovire. Până am reușit să mă scutur complet de visul ăsta care mă ținuse în lesă realizasem deja că asta ar putea fi totuși una dintre spaimele mele cele mai mari.
Ce te faci dacă nu-ți mai găsești locul?
De fapt, dacă nu mai ai de ales. Și atunci am știut că nimic nu mă sperie mai tare, nimic adică „ceva”-ul care ține de noi, și nu de fatalitate sau biologic, decât asta. Vă întreb: care e cea mai mare spaimă a voastră? O știți? Știți ce e de făcut ca să scăpați de ea?
Povestea lui Tudor
La câteva zile după, mi-a bătut la ușă unul dintre oamenii care lucrează la casa de lângă noi.
– E bună apa de la robinetul din poartă? Se poate bea?
– Da, vreți și pahar?
– Aș vrea. E atâta liniște aici și e așa o pace de toamnă că aș lua câte o gură de apă și-aș sta. După 12 ani de Italia, când ajungi, ca acum, pe o coamă de deal din România, nu vrei decât să te liniștești.
Plecase la muncă în 2001 și s-a întors după 12 ani de dat cu var și tencuit mii de metri pătrați de ziduri italiene. A plecat pe jos, fără nicio garanție, cu ceva kilometri făcuți în mașini care se îndurau și-l duceau câteva zeci de kilometri în interiorul țărilor de traversat și în tot timpul ăsta a regretat că nu intrase, când a încercat, la Academia de Poliție.
Era cu șapte ani înainte să fim în UE, granițele se treceau greu, uneori în portbagaje sau cu acte măsluite de intermediari cinici care te aruncau din mașină la primul punct de control. Între timp, Tudor, pentru că așa mi-a spus că-l cheamă, s-a întors și a terminat Facultatea de Drept, sunt și „criminalist”, mi-a punctat apăsat, apoi a plecat o vreme în Legiunea Străină… „Din motive personale am revenit înainte să se termine cei cinci ani de contract…”
Am închis ușa după el și am continuat să mă mai uit peste gard cum se întindea cu mistria pe schelă fără să-mi iasă din minte că băiatul ăsta, care deocamdată pare să-și poarte la înălțime doar destinul lui de zidar, n-a ratat nicio șansă sau, mai degrabă, a luat fiecare șansă la încercat, dincolo de tot ce a ascuns despre ce i-a servit viața de până acum. De multe ori ne predăm fără să ne încleștăm săbiile, ca și cum războaiele noastre sunt pierdute la masa verde, dar cineva ca zidarul Tudor dă peste cap orice scenariu și alungă orice vis rău.
De ce ne e cel mai frică?
De ceea ce facem sau de ce ratăm? De drumurile care nu știm cum se termină ori de trenurile la care am întârziat? După ce ne sunt anulate zborurile, majoritatea habar nu avem încotro. N-avem Planul B, cum n-avem nici C, nici așa mai departe. Știu multă lume care povestea la începutul pandemiei, după primele luni de singurătate între patru pereți, că tot ce-și dorește era să fugă din brațele de beton ale orașului, să nu mai audă sirene de poliție și ambulanțe, să se scuture de panică și să evadeze.
Aș vrea să cred că pentru mulți a fost zis și făcut. Păcătuim prin absență, nu ne dăm șanse și ne păcălim că ce ne e scris e pus în frunte și nu putem interveni decât ca să reparăm garniturile stricate. Sunteți convinși că așa și e? Că dictează fatalitatea și viața n-are nevoie de antreprenori care să croiască șabloanele altfel?
Vremurile pe care le traversăm ne pun la coadă și cozile se lungesc pe trotuare. Intrăm pe rând și ne luăm dozele de noroc, aproape ca și cum am fi mereu în linie pentru bilete de loterie.
Citește și: De ce suntem atrași de știrile negative
Nici pandemia de COVID-19, nici infodemia, nu au lovit „la întâmplare”
Amalia Enache: E timpul să vorbim despre rasismul din România
ACTORUL, un exercițiu de empatie, dulce și amar, în vremea asta…
Ce-i de făcut?
Chiar și așa – dacă tot ne uităm în oglindă cât e preaplin la Terapie Intensivă – acum, că nimic nu mai e ca înainte, nu ne putem opri să ne întrebăm „încotro?”. Chiar nu putem lua deciziile cu mintea noastră, nu vrem să ne luăm înapoi viața de dinainte, să revenim pe străzi, în birouri și în stații de autobuz, înghesuiți la coadă la pop-corn la intrare la film, fără să fim un pericol unii pentru alții? Pe cine păcălim, cui îi tragem clapa?
Ne tot întrebăm „ce-i de făcut?”; e prea târziu să mai schimbăm orașul sau țara ori să ne hotărâm de ce meserie să ne mai apucăm. Unii au privilegiul de a face planuri, alții se zbat să supraviețuiască. Avem de ales, stăm cu măștile peste ochi, chiar dacă realitatea ne țipă la tot pasul, sau, dimpotrivă, ștergem oglinda și ne privim direct.
De ce ne e frică? De ce vedem și ne convine așa cum e, sau la ce-am câștiga dacă am încerca să schimbăm ceva? Prima dată în noi, apoi mai departe.
Ultima modificare decembrie 3, 2021 5:21 pm