Ce facem cu moştenirea pe care ne-au lăsat-o frumoasele spadasine?
Am fost reporter de presă scrisă la Jocurile Olimpice din China, în îndepărtatul 2008, despre care cândva se va consemna că a fost ultimul an liniştit de la începutul secolului XXI pe planeta noastră nebună. Am văzut atunci, în direct, în Fencing Hall of The National Convention Center de la Beijing, cum frumoasa spadasină Ana Maria Brânză a câştigat medalia de argint şi cum saberul Mihai Covaliu (campion olimpic la Sydney, în 2000) şi-a încununat cariera cu un bronz.
M-am întors la Bucureşti cu o idee pe care nu am ţinut să o reformez: scrima este cel mai frumos sport de la Jocurile Olimpice. Păstrează ceva din nobleţea duelurilor din zorii altei lumi.
În scrimă, sportivii (fie că sunt de la floretă, sabie sau spadă) sunt obligatoriu inteligenţi. Nu poţi să câştigi nimic dacă nu eşti mai inteligent decât cel care se află în faţa ta cu o armă în mână, gata de duel. În scrimă, pentru a învinge, ataci.
Știţi deja: echipa feminină de spadă (Ana Maria Popescu, fostă Brânză, Simona Gherman, Simona Pop, Loredana Dinu) a câştigat aurul olimpic. Nu au fost multe veşti bune de la Rio de Janeiro, iar aceasta a venit ca o mângâiere. Fetele au redevenit – după un concurs individual dezămăgitor – ale noastre. E o ipocrizie aici, pe care de mult ne-am obişnuit să o îndurăm.
Într-un sport tot mai sărac în valori (sportul românesc este pe cale de dispariţie, să nu ne ferim să o constatăm tranşant), această oază de la scrimă rămâne un miracol. E frumos, dacă nu obligatoriu, să le aplaudam pe spadasine, dar şi mai frumos (dacă nu obligatoriu) ar fi să devenim spectatori angajaţi de scrimă, să umplem sălile şi să ne bucurăm de aceste mari campioane ceva mai des.
Această victorie se cere continuată, saltul Anei – cu acea convingere, poetică aproape, că se va întoarce la sol doar după ce va lovi decisiv – nu trebuie să rămână o fotografie veche, într-o arhivă sentimentală şi atât. E rândul nostru.