Avem – nu-i așa? – cu toții regrete legate de parcursul nostru școlar, iar acum e tipul să le trecem în revistă, cum se spune, ba chiar să le dăm la revistă...
Există, printre noi, regrete că s-a făcut prea multă carte, că s-a făcut prea puțină, că nu s-a făcut deloc, că încă se mai face. Sunt tot felul de variante de lucru. Lasă să fie.
Vin și eu în fața dumneavoastră cu micul meu regret: că nu m-am ținut de științele exacte. Să mă explic. Nu sunt fiul unor părinți faimoși. Nu sunt Ștefan Bănică Junior sau ceva. Dar chiar și așa, ai mei erau destul de cunoscuți în mica noastră urbe. Așa că, de când m-am întâmplat, am fost fiul profesorilor Crăciun (de matematică). Nu era prea plăcut, mai ales dată fiind natura mea de Gicuță-Contra.
Nu îmi plăcea să umblu prin lume cu o etichetă pe spinare. O asemenea ipoteză mă revolta și mă dezgusta. Așa că, de când am devenit conștient că sunt privit ca fiind destinat matematicilor, am fugit pe celălalt drum. Carevasăzică, mi-am manifestat personalitatea. Personalitatea mea era în contra a ce se aștepta lumea de la mine, și așa a rămas. Dar – o știu prea bine – am avut dintotdeauna cap pentru matematici. Am luptat împotriva-mi. Mi-am amputat voluntar orice pornire în această direcție.
Și am ajuns, iată, în pragul senectuții, bogat în umanioare și foarte sărac în chestiunile reale, precar în cunoștințele din exacte. Și regret și-mi pare rău și cer să fiu biciuit în piața publică, fiindcă mare greșeală am făcut.
Păi, cu umanioarele mori de foame în drum, nu știți dumneavoastră că e plină țara noastră de artiști, că practic suntem nouăsprezece milioane de născuți gata poeți? Pe când cu știința e altceva. Limbaj universal, un plus de respect, ce să mai. E adevărat, omul de știință exactă e și el tratat cu dispreț de statul nostru, cum sunt tratați toți cetățenii, dar este un dispreț însoțit de un pic de respect, de ce să nu recunoaștem? E, totuși, altceva.
Dar, oricum, este prea târziu și pentru matematică (o, ce mi-ar fi plăcut inegalitățile…) și pentru fizică și pentru chimie și pentru biologie și pentru toate acestea. Nu o să studiez niciodată chestiunile arzătoare din cosmos. Sunt condamnat pentru totodeauna la natura umană.
Cu mintea de acum nu pot decât să-mi dau singur regret etern. Așa că, dacă încă mai puteți alege, nu vă sfiiți să nu vă despărțiți niciodată brutal de ceea ce – de bine, de rău – este totuși realitatea pe care ne sprijinim. Așa, chiar așa, vă doresc.
Cu mintea de acum, o scriu în clar: trăiască științele exacte!