Cred că toată lumea a văzut în ultima vreme pe reţelele sociale fotografii cu copii la proteste. Şi poate că va număraţi chiar printre cei care au ieşit cu copiii. Fetiţa şi băieţelul meu au fost mereu foarte interesaţi de viața politică (merg cu mine de fiecare dată la vot şi pun o mulţime de întrebări), aşa că nu am evitat niciodată subiectul, dar le-am subliniat întotdeauna că părerile mele nu sunt adevărul absolut, ăla singur şi eventual cu A mare. Mi se pare periculos să faci asta, chiar dacă tu eşti sigur, ca adult, că deţii adevărul absolut. E mai sănătos să încerci să le dai instrumentele cu care ei îşi vor construi, mai târziu, propriul lor adevăr.
O lecție de democrație pe viu
Unii psihologi sunt de părere că a ieşi cu copiii este un gest normal într-o ţară democratică, o lecţie despre ce înseamnă să îţi susţii opinia şi să protestezi împotriva lucrurilor cu care nu eşti de acord. Astfel, ei nu vor creşte cu teamă şi vor învăţa să-şi susţină punctul de vedere, să nu tolereze abuzurile. La prima vedere, cea teoretică, pare OK. Cine nu ar vrea să îi predea copilului o lecţie despre democraţie pe viu?
Copii la protestul din Piața Victoriei. Foto Adina Rosetti
Până acum am evitat să ies cu ei dintr-un motiv foarte simplu. Pentru o mamă singură, există mereu acea doză de nesiguranță – și dacă un protest pașnic degenerează în ceva violent, ce poți să faci? Sâmbăta trecută, însă, am hotărât să ies cu ai mei, în cursul zilei, în Piaţa Victoriei, la un protest absolut pașnic, dar care m-a făcut apoi să mă gândesc destul de mult la treaba cu copiii şi implicarea politică.
Cum stă treaba cu mesajele violente
Cred că nu ar trebui să expunem copiii la mesajele care conţin violenţă, şi am văzut în ambele ”tabere” o mulţime de mesaje destul de violente – pancarte ”creative”, de care noi, adulţii, ne amuzăm, dar care conţin cuvinte obscene. Un alt exemplu: ”moarte”, ”puşcărie”, ”ciumă”, cuvinte care nouă ni se par absolut justificate, însă pe care copiii le preiau fără să le poate pune în vreun context, pentru că pur şi simplu încă nu au instrumentele necesare decantării acestor mesaje.
Le-am explicat alor mei de mai multe ori că mergem acolo în mod paşnic, în numele unor respectării unor idei și principii, și nu le-am pus niciun fel de pancarte în braţe (copilul nu este, vorba unei prietene, ”spaţiu publicitar”). Cu toate astea, ei s-au întors acasă repetând obsesiv ”închisoare” şi ”ciumă” și amuzându-se de balaurul numit DNA care vine să ia hoții. E drept că scandările astea au o sonoritate amuzantă, numai bună de preluat de către cei mici. Ştiu că multor părinţi li se pare ceva funny să-şi vadă copilul într-o asemenea ipostază; însă aceiaşi părinţi se revoltă atunci când în văd pe copiii ”din cealaltă tabără” în aceleaşi situaţii. Până la urmă, cu toţii sunt doar nişte copii care preiau doar mesajele adulţilor, prinși într-o luptă care nu ar trebui să fie a lor.
Am decis că data viitoare voi merge singură. Şi poate că atunci când societatea noastră va învăţa, încetul cu încetul, ce înseamnă toleranţa şi exerciţiul democratic de a protesta fără ură, copiii noştri vor fi deja mari şi vor ieşi să protesteze pentru propriile lor cauze.
Adina Rosetti a publicat, la Curtea Veche Publishing, volumele: „Deadline” (roman, 2010, 2011), „De zece ori pe buze” (proză scurtă, 2015), „Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul” (carte pentru copii, ilustraţii de Cristiana Radu, 2014, 2015) şi „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” (carte pentru copii, ilustraţii de Cristiana Radu, 2016). O găsiţi şi pe adinarosetti.ro
Citește și Sex, shopping și un roman
Ultima modificare februarie 9, 2017 10:53 am