Burnout în timp de pandemie

Un an cu școli și grădinițe închise înseamnă un an de nervi întinși la maximum, în egală măsură pentru părinți și copii. De unde la început ne-am entuziasmat cu toții – sau ne-am păcălit frumos – că ne vom bucura de acest timp mai mult petrecut cu copiii noștri, realitatea cotidiană și îndelungă ne-a stors de resurse.

Pentru că cei mai mulți dintre noi am luat curajoși totul asupra noastră: serviciul cu responsabilitățile lui a continuat, s-a complicat chiar prin transferul acasă, unde și copilul și-a descărcat toate grijile și responsabilitățile lui de învățare. Prinși în metrii noștri pătrați, suntem nu simultan, ci fix în același timp angajați, șefi, părinți, suplinitori de profesori, gospodine, bucătărese, creativi, concentrați, când în jur totul îți distrage atenția.

Suntem supraocupați într-un spațiu care era înainte definiția relaxării, a retragerii, a regăsirii sinelui și a liniștii. Suntem oameni-orchestră încă afoni la multe dintre nuanțele noii vieți, într-o sală de concerte în care răsună fără încetare sentimentele noastre amestecate și insuficient „mestecate”.

Iar copiii sunt fii și fiice, dar și elevi, suflete tinere în căutare de răspunsuri, de înțelegere, de prietenie, de iubire, de ascultare, de joacă. În casele noastre plutesc în permanență în aer, mai ceva decât praful de la poluare, sentimentele noastre amestecate de neputință, de vinovăție, frustrările, furia, sentimente de însingurare.

Escapismul în pandemie

Escapismul cel mai la îndemână, să fugim puțin unii de alții și de propriile sentimente într-un alt „spațiu”, e și cel mai periculos: în loc să ne înfruntăm trăirile, să vorbim despre ele, fugim în virtual, cu telefoane și alte device-uri în mâini. Adulții fug spre rețele sociale, unde numai liniște nu găsesc. E și mai multă furie, frustrare, revărsare de neputință sub formă de ură, păreri, singurătăți strigate.

Copiii fug spre o lume aparent mai distractivă, cu jocuri, desene, vloguri și altele, în care nu există de fapt niciun răspuns la multe lor emoții. Care vin să pună un pic batista pe țambal, dar lasă toată gălăgia stărilor lor bine ascunsă în spatele liniștii de care avem parte cât copiii se uită la cine știe ce tâmpenie. Școala online, și de ar fi perfectă din punctul de vedere al educației – dar e departe rău de a fi –, tot lasă complet neacoperită o parte importantă, viața însăși în care ai de învățat nu numai „materii”, dar și relaționarea cu ceilalți, numită socializare.

Viața pur și simplu, așa cum o știm de când suntem pe pământ, cu bucuriile prieteniei, cu râsul cu ceilalți, cu certuri, cu dezamăgiri, cu furie pe unii dintre cei din jur, cu întâlnirea cu oameni de tot felul, diferiți de cei din familie, care ne iubesc necondiționat. Dezvoltarea copiilor nu poate fi pusă pe hold până trece pandemia. Așa încât acum ei ajung adesea să descarce exclusiv în familie toată gama de comportamente stârnite de emoțiile puternice prin care inevitabil trec. Combinate cu ale noastre, iese un cocktail numai bun de explozie.

Disciplina, soluția practică

Bun, dar ce facem cu toate acestea? Că să ne lamentăm în gol am văzut deja că nu prea ajută. Constat în jurul meu un trend când paharul se umple: „Hai să ducem copilul la psiholog”. OK, bine gândit, încurajez, dar mi se pare că adulții sar peste o etapă – „Hai să mergem întâi noi la un psiholog”.

Cred sincer că părintele trebuie să își înțeleagă bine emoțiile, ca să le poată descifra pe cele ale copilului. Cred sincer că un părinte trecut printr-o terapie serioasă va înțelege comportamentele și trăirile copilului mai ușor decât unul care nu a făcut asta.

În încercările acestui an eu m-am sprijinit de o soluție practică: disciplina. Disciplina în activități, de la ce avem de făcut fiecare, la disciplina în legătură cu cât timp petrecem fiecare în fața ecranelor și până la marea disciplină a vorbitului în familie despre toate emoțiile și greutățile noastre. Nu doar cele ale copilului, ci și ale noastre, ale adulților. Am încercat să vorbim mereu cu toții despre ce ne enervează, ce ne sperie, ce ne preocupă, ce ne înfurie. Am fost nevoită să admit că, atunci când faci mai multe lucruri deodată – serviciu, parenting etc. –, rămâi cu sentimentul că pe niciunul nu-l faci cu adevărat bine.

P.S – Am scris acest text într-o dimineață cu fetița mea de nici 5 ani lângă mine, care a desenat și mi-a întrerupt gândurile și scrisul cam din 3 în 3 minute. Vorba lui Exarhu: „Atâta s-a putut!”