Dacă cineva va veni la mine vreodată și îmi va spune „Hai cu mine pe o insulă exotică!“, răspunsul meu, inevitabil, va fi: „Io vin dacă am unde să stau la umbră“. Exclus Sri Lanka. NoMoreAsiaExpress.
Înțeleg foarte bine acest concept de vacanță pe plajă, dar înțeleg și mai bine că nu este pentru mine, din simplul motiv că detest soarele. Nu astrul în sine, ci felul în care acesta își răsfrânge căldura peste Pământ. Mai ales de când cu încălzirea globală. Planul meu pe termen lung este să mă mumific, să mă conserv în senectute, nu să mă prăjesc. Dacă aș fi vrut să mă prăjesc, sunt convinsă că m-aș fi născut cartof pai.
Problema mea e că pe cât de mult urăsc să stau ca o gogoașă eșuată pe un șezlong și să capăt nuanțe în sens invers lui Michael Jackson, pe atât de pozitiv mă încarc ener-getic stând pe o plajă, ascultând valurile cum se lovesc de țărm și bucurându-mă de liniște nopeople nosocialising. Pentru cine nu a înțeles, plaja trebuie să fie goală. Pustie. Densitate un om pe un kilometru pătrat, adică eu. În niciun caz vreun copil care să mă deranjeze cu replici de genul „Doamna, mi-a căzut mingea în apă!“, că eu alt răspuns, în afară de „Apăi du-te, că largul te așteaptă!“, nu am. Pentru mine Liniștea + Nimeni = Love.
Nu spun că nu sunt capabilă să mă bucur de căldura solară deloc, dar nu voi sta niciodată în costum de baie, citind o carte, la soare, pe plajă. Prin urmare, când merg la plajă, eu am outfit și trusou. Am ceva va-poros cu volane, care îmi dă un aer de me-duză așezată la odihnă. Am ochelari de soare imenși care îmi dau un aer de muscă țețe ahtiată după aerosoli. Am cărți cu
mi-ne, am o pătură pe care să îmi așez vola-nele, am un coș de picnic cum are orice dom-nișoară care nu știe când va avea ne-voie de o gură de alcool. Am ditamai umbrela sub care am o singură dorință: să zac pretinzând că meditez. Am protecție solară cu factor infinit. Protecție solară 50 foloseam când eram în uterul maică-mii.
„Dacă ar exista de vânzare, sunt convinsă că mi-aș cumpăra norul meu care mi-ar sta deasupra capului oriunde m-aș duce”
Nici nu îmi aduc aminte ultima dată când am fost bronzată măcar puțin. Știu că omul are nevoie de vitamina D, dar, la urma urmei, aceasta poate fi administrată și pe cale orală, mai ales cu un pahar de gin. Poate chiar două-trei, că am auzit că vitaminele alunecă mai greu. De când mă știu am fost această Morticia ordinară care caută umbra la soare (just check my Instagram: @anamorodan). Dacă ar exista de vânzare, sunt convinsă că mi-aș cumpăra norul meu care mi-ar sta deasupra capului oriunde m-aș duce. Mi-ar plăcea să fie chiar un nor de ploaie, astfel încât, atunci când aș ajunge pe o plajă cu oameni, să picure puțin peste ei, astfel încât ei să plece unde vor, iar eu să rămân singură și bucurându-mă, ați ghicit, de liniște. Plus că e chiar șic, acum, că mă gândesc bine, să am un nor mereu deasupra capului. So Morticia Addams.
Am tot încercat să înțeleg de ce multe doamne și domnișoare sunt înnebunite după bronz, în detrimentul unui aspect de Albă ca Zăpada. În fond și la urma urmei, aproape toate prințesele Disney sunt pe principiul spuma laptelui. Am zis aproape, pentru că mai e și nonșalanta aia de Ariel care, din punctul meu de vedere, petrecea cam mult timp la suprafață ca să fie așa creolă în desene. Ce căuta ea la suprafață nu voi comenta aici, pentru că nu scriu acest articol ca să o judec pe ea.
Concluzia ar fi: dacă mă vedeți pe vreo plajă pustie, înseamnă că nu aveți ce să căutați acolo. E OK dacă mă salutați dând discret din cap, fără să vă băgați în vorbă. Dacă vreau să vorbesc, vă caut eu. În altă ordine de idei, dacă mă vedeți în costum pe baie pe o plajă pustie, înseamnă că ar trebui să sunați la Obregia, e semn clar că am înnebunit. Prefer oricând să mă înnegresc de la nervi, decât de la soare. Cam asta ar fi părerea mea despre statul la plajă și, ca să termin într-un ton optimist: vă doresc o vară în care să nu vă bată soarele în cap.